Sistemul bancar italian și banca centrală a italiei

In ceea ce priveste activitatea bancara, Italia a avut traditii stravechi, multe dintre tehnicile bancare fiind inventate de bancherii italieni. Din punct de vedere economic, dupa unificarea din 1861, Italia a ramas mult in urma fata de celelalte tari din Europa.

Sistemul bancar italian era alcatuit din banci individuale, institutii financiare publice si banci de emisiune, circulatia bancnotelor fiind redusa.

De-a lungul primei jumatati a secolului al XIX-lea, bancile de emisiune au fost stabilizate in statele preunite ale Italiei. Italia unificata avea o singura moneda, si anume lira italiana. Circulatia bancnotelor a fost fragmentata, deoarece aproape toate bancile de emisiune isi exercitau activitatea in vechile state, dinaintea unificarii, si si-au mentinut dreptul lor de a emite propriile bancnote in noul Regat al Italiei: Banca Nazionale nel Regno d'Italia in Nord, Banca Nazionale Toscana in centru si transformata in 1863 in Banca Toscana de Credit pentru Industrie si Comert, Banca di Napoli si Banca di Sicilia in Sud. Atunci cand Roma s-a alaturat intregului Regat, si Banca Statelor Papale a devenit Banca Romana, numarul bancilor de emisiune a crescut pana la 6. Toate aceste banci emiteau lire convertibile in aur si erau intr-o continua competitie una cu alta.

Doar doua dintre acestea, Banca di Napoli si Banca di Sicilia, erau banci publice, celelealte erau private, dar toate erau supravegheate de catre stat. Odata cu anii 1866, spre sfarsitul convertibilitatii, circulatia bancnotelor a intrecut circulatia monedelor de metal.

Prima lege cu privire la emisiunea de bancnote a noului stat unificat a fost promulgata in 1874. Aceasta lege a identificat 6 institutii autorizate sa emita bancnote si a creat un oligopol legal si regulat. Dintre bancile de emisiune existente inainte de 1874, o singura banca nu a fost autorizata sa emita moneda datorita largilor puteri si intereselor regionale care nu vroiau ca o banca de emisiune locala sa le stea in calea propriilor lor interese.

Bancile nu erau cunoscute ca si banci de depozit, principala sursa de creare a fondurilor pentru imprumuturi era emisiunea de bancnote. Acceptand aceste bancnote de la public, care ofera aceste surse bancilor de emisiune pentru a fi pastrate sub forma de depozite, puteau fi redistribuite sub forma de credite clientilor lor. In anul 1870 bancile comerciale incepeau sa se dezvolte din ce in ce mai mult: Credito Mobiliare si Banca Generale cu relatii nationale si internationale. In acest context, banca de emisiune detine un rol important. In principal decontau plati (le incasau), acestea avand o contribuitie esentiala asupra finantarii productiei si investitiilor, ajutand sa combata uzura tehnologica si favorizarea tranzitiei Italiei catre o economie monetara puternica.

Ceea ce a marcat inceputul unei perioade iluzorii a fost intoarcerea catre convertibilitate, decretata in 1881 si intrata in vigoare in 1883. Aceasta euforie a determinat o supraincalzire economica pentru care o politica de remediere nu exista inca.

Din 1887 lira a fost din nou neconvertibila. O noua reincepere economica a fost determinata de noua capitala, Roma, si orientata in parte investitiilor straine implicand de asemenea si bancile de emisiune.

Supra-expansiunea adusa a determinat un nou boom, urmat de o criza. Criza din sistemul bancar de la inceputul anului 1890, la care se adauga si alte crize pe plan international a atins dimensiuni politice si juridice scandaloase in decembrie 1892, cand situatia nu a fost sustinuta de catre bancile de emisiune, si cand au fost dezvaluite grave iregularitati comise de Banca Romana, tinute secret de catre Guvern.

Intr-o situatie extrem de dificila si dupa o serie de batalii politice, tara a gasit puterea sa continue.

Ideea lui Sidney Sonnino, a unei refundamentari a sistemului de bancnote a fost inlaturata si actiunea preluata de catre Primul-Ministru Giovanni Giolitti a triumfat.

Legea din 1893 a introdus noi dispozitii pentru emisiunea bancnotelor si a condus la infiintarea Bancii Italiei, prin fuziunea a 3 institutii existente: Banca Nazionale si cele doua banci Toscane; aceasta operatiune a fost condusa de Giacomo Grillo; Banca Romana a fost lichidata in timp ce bancile sudice de emisiune au continuat afacerile.

1.2. Structura sistemului bancar italian - i numarul de banci

Tabel nr. 1 - Structura sistemului bancar italian

Tipuri de institu- ii bancareNumar de institu- ii

Banci253

Cooperative bancare(Banche Popolari) 40

Mutual Banks (Banche di Credito Cooperativo)461

Sucursale ale bancilor straine60

Total814

1.3. Indicatori de apreciere specifici sistemului bancar italian

Operatiunile de restructurare bancara constituie o caracteristica a sistemului bancar actual, in cadrul acestora fiind incluse fuziunile, absorbtiile si operatiunile transfrontaliere (cu strainatatea), preluarile pachetului de control de catre bancile straine si operatiunile incrucisate banci-asigurari. Fuziunile realizate in Italia in 1998 au fost Institutia Bancaria Sao Paolo di Torino a fuzionat cu Institutio Mobiliare Italiana formand San Paolo si cele din 1999 au fost Credito Italiano prin fuziune cu Unicredito rezultand Unicredito Italiano.

In scopul aprecierii nivelului de dezvoltare al sistemului bancar se pot utiliza urmatorii indicatori:

- raportul dintre pasivele lichide si PIB - indicator ce masoara marimea intermediarilor financiari comparativ cu marimea PIB-ului (in 1999 in Italia era 0.65 );

- raportul dintre activele bancare si PIB - indicator ce masoara dimensiunea sectorului bancar in totalul economiei (in 1999 in Italia era 0,74);

- raportul dintre totalul creditelor acordate in sectorul privat si PIB - masoara implicarea sectorului bancar in finantarea sectorului privat;

- raportul dintre totalul imprumuturilor acordate de institutiile financiare nebancare catre intrepriderile private si PIB - indicatorul masoara implicarea institutiilor financiare nebancare in sectorul privat: (0,52);

- raportul dintre capitalizarea bursiera si marimea PIB-ului : (0,17);

- marimea valorii totale a tranzactiilor pe piata de capital in marimea PIB-ului: