Evoluția Sistemului Bancar Românesc

1.Originea practicii bancare

Tablele de cotabilitate, care au fost descoperite sub ruinele templului Uruc din Mesopotamia, în perioada cuprinsã între anii 3400 şi 3200 înaintea erei noastre, dovedesc faptul cǎ, practica bancarǎ, îşi are originea în antichitate.

Arheologii, au facut cunoscut faptul cǎ, în acele timpuri, templul reprezenta, pe de o parte, un loc de cult iar pe de altǎ parte era locul care permitea şi dǎdea posibilitate pentru adǎpostirea bogǎţiilor şi a produselor de naturǎ agricolǎ.

În acea perioadǎ: „Preoţii realizau un dublu scop: obţineau recunoştinţă şi un mic profit. în măsura în care aceste temple depozitau şi bunuri perisabile, cum sunt de pildă cerealele, singura modalitate de păstrare îndelungată era tocmai împrumutul de consumaţie, care se restituia din recolta următoare. Avantajul era reciproc. Pentru fideli se asigura plasarea bogăţiei într-un loc sigur iar pentru preoţi se realiza un profit substanţial.” (Turcu, 1994)

Tot în acele timpuri, proprietarii de terenuri cât şi negustorii, practicau împrumuturi cu dobândă. Aceste împrumuturi cu dobândǎ erau controlate de cǎtre autoritǎţi.

Codul Hammurabi menţionează, faptul cǎ aparitia contractului de cont curent, este rezultatul combinǎrii între contractele bancare, şi contractul de comision, având o vechime de peste patruzeci de secole. La început, s-a practicat comerţul cu produse agricole în baza unor contracte care se încheiau între preoţi şi comisionari, ce aveau ca obiect produse agricole care urmau sǎ fie vândute de cǎtre comisionari, pentru obţinerea unui comision, cu obligaţia de a consmna tot ceea ce intermediau la caseria preotului sau a proprietarului.

Codului Hammurabi, toate contractele de împrumut erau vizate de funcţionari regali. iar mai târziu în Cartea Exodul din Biblie, se menţioa faptul cã: "Dacă vei împrumuta cuiva din poporul meu, săracului de lângă tine, nu te vei purta cu el ca un creditor şi nu-i vei cere dobândă".

„Ca o consecinţă a anumitor relaţii de producţie istoriceşte determinate, pe o anumită treaptă a dezvoltării societăţii au apărut banii, ca un produs necesar al procesului de schimb.” (Kiritescu și Dobrescu, 1998)

În dezvoltarea istoricǎ a omenirii, s-a ajuns la un moment dat, cǎ bunurile, nu mai puteau fi utilizate ca mijloc universal de schimb, cauzate de faptul cǎ, au apǎrut probleme legate de greutate, de transport, de depozitare, în mutarea bunurilor dintr-u loc în altul. Aşa a apǎrut, o nouǎ necesitate, care sǎ intermedieze schimbul şi sǎ înlocuiascǎ trocul, care s-a practicat pânǎ atunci.

La început, banii, au apǎrut sub forma de monede metalice. Se vorbeşte de apariţia monedelor, prin secolul al- X-lea, înainte de Hristos în China şi apoi, în secolele al - VII –lea şi respectiv al-VI-lea, înainte de Hristos în Europa.

Pe teritoriul României, se vorbeşte Pe teritoriul României, se vorbeşte de monede, aproximativ din perioada în care îşi fac apariţia şi îropa, respectiv, din secolele al - VII –lea şi respectiv al-VI-lea, înainte de Hristos. Primele monede au fost cele greco-macedonene, denumite drahmele de argint, pe care geto dacii au început sǎ le emitǎ aproximativ în anul 300

În jurul secolului al şaselea, înaintea erei noastre, are loc emiterea de monedǎ. Primele monede s-au bǎtut în sanctuare şi în oraşele comerciale. Este ocazia cu care, apar împrumuturile şi camǎta. Din acestǎ perioadǎ se vorbeşte de evidenţierea monedelor în conturi şi de apariţia bǎncilor.

2.Apariţia şi constituirea bǎncilor

Apariţia banilor, a determinat şi aparitia bǎncilor, proces care pe parcursul timpului, s-a dovedit a parcurge drumul de la simplu la complex, atingând un înalt grad de perfecţionare şi de diversificare, în succesiunea evenimentelor şi a apariţiei bǎncilor.

Începând din sec. IV, se constituie bănci publice administrate sau controlate de funcţionari.

Pe lângă rolul propriu-zis bancar, aceste bănci mai aveau sarcina strângerii impozitelor şi dreptul de a bate monedă şi procedeazã la efectuarea operaţiunilor de compensare įntre bãnci.

Spre deosebire de greci, la italieni, bancile private, apar mai tarziu şi au sediul central în Roma, unde au posibilitatea sã beneficieze şi de un extras de cont care servea pentru a vizualiza operaţiunile, respectiv datoriile, creanţele şi soldul contului deschis la bancǎ..

În secolul VI, „ Justinian codifică uzurile romane în domeniul bancar, fixând dobânda la 6% anual, cu unele excepţii justificate (împrumutul maritim poate urca dobânda până la 12% pe când cel acordat bisericilor nu poate depăşi 3%). Dimpotrivă, mai receptiv la poruncile bisericii, Occiden¬tul adoptă măsuri drastice. în anul 789 Charlemagne extinde şi asupra laicilor interdicţia de a percepe dobândă.” (Turcu, 1994)

În Europa Occidentală, o datã cu dezvoltarea şi diversificarea afacerilor se dezvoltã şi comer¬ţul bancar. Apar concepte şi termeni noi, concretizati în: bancă, bancher, ban, cambie, bancrută.