Eșecul Pieței și Externalitațile

Eşecul pieţei şi externalitaţile

Oamenii se angajeazã în schimburi pe piaţã atunci când anticipeazã cã în urma acestor operaţiuni bunãstarea lor va creste. Datoritã schimburilor resursele productive vor ajunge sã fie deţinute de cei ce le preţuiesc cel mai mult. Specializarea producãtorilor ca urmare a schimburilor permite realizarea unor câştiguri din producţia de masã şi din diviziunea muncii. Condiţia libertãţii schimburilor fiind îndeplinitã, oamenii se vor organiza în pieţe si progresul economic va fi promovat. Atunci când nu sunt exploatate toate câştigurile din comert(gains from trade) apare ceea ce în teoria neoclasicã se numeste eşecul pieţei.

Piaţa constituie o organizatie a activitaţii economice ce conduce la situaţii eficiente. Termenul de “eşec” al pieţei este utilizat pentru a desemna o situaţie in care piata , singura nu poate aloca resursele eficient. .

Afirmarea pieţei concurenţiale - pilon al economiei de piaţã - este un proces dificil, în evoluţia cãreia se înregistreazã succese, dar şi eşecuri.

Astfel, piaţa concurenţialã oferã multiple avantaje. Se ştie cã numai concurenţa este în mãsurã sã genereze eficienţã economicã şi cã pe termen scurt firmele cu activitate mai eficientã reuşesc sã-şi mãreascã cota de piaţã faţã de rivalii care produc cu costuri mai ridicate. De asemenea, concurenţa este cea care face ca produsele cerute de cumpãrãtori sã fie oferite pe piaţã, prin menţinerea unui numãr de producãtori într-un domeniu care sã satisfacã cât mai bine cerinţele cumpãrãtorilor. În plus, firmele competitive reflectã eficienţa utilizãrii factorilor de producţie. Aşa se explicã de ce firmele care obţin cele mai mari profituri sunt cele care satisfac cel mai bine cerinţele cumpãrãtorilor şi de ce salariile cele mai mari corespund activitãţilor cele mai productive.

Pe de altã parte, piaţa concurenţialã prezintã imperfecţiuni, genereazã insuccese nu numai pentru agenţii economici care nu se pot adapta la exigenţele sale, dar şi pentru sistemul economic în cadrul cãruia s-a manifestat. Insuccesul pieţei se dovedeşte prin incapacitatea instituţiilor de piaţã ale unui sistem economic de a susţine activitãţile necesare din punct de vedere social sau de a le elimina pe cele nedorite.

În acest context, se recunosc douã cauze ale eşecului unei pieţe:

- insucces prin structura pieţei (failure by market structure).

Aceasta se manifestã atunci când condiţia concurenţialã a multor producãtori într-un domeniu nu este asiguratã. Într-o asemenea ipostazã, concurenţa nu se poate manifesta. Este cazul pieţelor telecomunicaţiilor, distribuţiei energiei electrice, apei etc. în care preţul şi profitul firmei cu poziţie de monopol se supun unor reglementãri guvernamentale. În plus, politica antitrust urmãreşte sã limiteze puterea economicã a marilor firme.

- insucces prin mecanismul preţului (failure by incentive).

Aceasta se produce atunci când sistemul preţurilor se prãbuşeşte ca o reflectare a costurilor şi avantajelor din producţie şi consum. Mai exact, fiecare activitate de producţie şi consum de bunuri şi servicii genereazã pe de o parte nu numai costuri contabile de producţie, dar şi costuri sociale, iar pe de altã parte, nu numai venituri firmelor producãtoare, dar şi avantaje sociale.

Dacã producãtorii, consumatorii sau mãrfurile care fac obiectul schimbului nu îndeplinesc anumite condiţii (aşa cum s-a precizat deja), se înregistreazã nivele eficiente ale producţiei, distribuţiei sau satisfacţiei consumatorului. Piaţa devine imperfectã şi se caracterizeazã prin apariţia monopolurilor sau externalitãţilor negative, a bunurilor publice şi a informaţiei imperfecte.

Cazuri principale în care se înregistrează eşecuri ale pieţei

1. Monopolurile naturale: se referă la situaţia în care anumite industrii care necesită capitaluri mari şi care nu aduc beneficii pe măsura acestora tind să promoveze o singură firmă faţă de competitori. În industrii ca telecomunicaţii, electricitate, căi ferate primele companii care reuşesc să îşi creeze infrastructura necesară funcţionării lor beneficiază de avantaje de cost atât de mari încât sunt greu de concurat de alte firme. Lipsa concureţei duce la pierderea bunăstării din societatea respectivă.

Monopolul este considerat un insucces al pieţei competitive. Aceasta, deoarece o ipotezã a pieţei competitive eficiente este ca producãtorii sã acţioneze drept acceptanţi de preţ. Ori, în situaţia unui singur producãtor, acesta este cel care stabileşte preţul, oferta firmei de monopol fiind oferta agregatã de pe piaţã. Preţul de monopol nu va fi concurat de preţurile mai scãzute ale rivalilor, din moment ce aceştia nu existã.

Soluţia constă în controlul de către o agenţie publică a preţului practicat de un monopol.

2. Bunurile publice reprezintă o categorie specială de bunuri a căror delimitare se face cudouă caracteristici:

- non-excluziunea – în acest caz nici o persoană nu poate fi exclusă din sfera consumatorilor potenţiali ai unui bun public (ex.: oricine poate urmări urmări programele de la televizor fără a afecta capacitatea altei persoane de a face acelaşi lucru). Non-excluziunea este generată de indivizibilitatea cererii pentru bunurile publice;

- non-rivalitatea are în vedere faptul că, consumul unui agent economic nu reduce disponibilitatea bunului public pentru alţi agenţi. Non-rivalitatea este generată de indivizibilitatea ofertei.

Bunurile ce se caracterizează prin cele două proprietăţi menţionate se numesc bunuri publice pure, la polul opus aflându-se bunurile private pure, care nu se caracterizează prin nici una din proprietăţi. Spre deosebire de bunurile publice pure, bunurile private pure se caracterizează prin excluziune şi rivalitate.