Creditare bancară

Creditul. Trăsături caracteristice

Componentă definitorie a intermedierii financiare, creditarea constituie fluxul principal de finanţare a economiei, formele şi instrumentele de credit diversificându-se şi adaptându-se cerinţelor clientelei, transformării tehnologiei de transfer şi concurenţei dintr-un mediu caracterizat prin incertitudine şi riscuri.

In ultima perioadă, pătrunderea băncilor pe pieţele financiare, inovaţiile financiare, securizarea creditelor au reorientat fluxurile de împrumut spre titlurile financiare, însă creditul rămâne cel care susţine, direct şi indirect, ansamblul procesului de finanţare, managementul creditului, al riscurilor de credit reprezentând, de fapt, problema centrală a funcţionării întregului sistem bancar şi financiar.

Conţinutul şi caracteristicile creditului

In literatura de specialitate, definiţia creditului şi accepţiunile sale sunt foarte-diferite: „Creditul poate fi definit ca o formă speciala de mişcare a valorilor: vânzare de mărfuri cu piaţa amânată sau transferare de monedă cu titlul de împrumut."

„Creditul este operaţiunea prin care se ia în stăpânire imediat resurse, în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoţite de plata unei dobânzi ce remunerează.pe împrumutător".

Elementul comun care se regăseşte în diferitele definiţii ale creditului prezintă trei aspecte:

-existenţa unor disponibilităţi de monedă la unii agenţi economici şi acceptul acestora de a le ceda (împrumut) altor agenţi (debitori);

-pierderea temporară a unor drepturi de către cel care acordă împrumutul (împrumutărit);

-obligativitatea împrumutatului de a restitui împrumutul la un termen numit scadenţă, însoţit în mod obligatoriu de dobândă.

Relaţia de creditare evidenţiază un set de caracteristici, prin care se delimitează sfera şi se caracterizează conţinutul acestuia:

1. Subiecţii relaţiei de credit, creditorul şi debitorul, acoperă o mare diversitate în ceea ce priveşte apartenenţa la structurile social-economice, motivaţia angajării într-un raport de credit şi durata acestui angajament, etc. După natura participanţilor la procesul de creditare, aceştia pot fi

grupaţi în trei categorii cu amplă cuprindere: întreprinderile, populaţia, statul.

Raportul de credit implică, din punct de vedere patrimonial, redistribuirea unor capitaluri disponibile, ceea ce presupune existenţa unor procese de economisire sau de acumulări monetare.

2. Promisiunea de rambursare, elementul esenţial al relaţiei de credit, presupune riscuri care necesită, în consecinţă, angajarea unor garanţii. în raporturile de credit, riscurile probabile sunt riscul de nerambursare şi riscul de imobilizare.

• Riscul de nerambursare constă în probabilitatea întârzierii plăţii sau a incapacităţii de plată datorită conjuncturii, dificultăţilor sectoriale, deficienţelor împrumutatului, prevenirea riscului putându-se realiza prin diversificarea sau prin garantarea împrumutatului.

• Riscul de imobilizare survine la banca sau la deţinătorul de depozite, care nu sunt în măsură să satisfacă cererile titularilor de depozite, din cauza unei gestiuni nereuşite a creditelor acordate.

Prevenirea unui asemenea risc se poate obţine prin administrarea judicioasă a depozitelor şi creditelor de către bănci, angajarea de credite pe hârtii de valoare, mobilizarea efectelor prin rescont şi prin alte operaţiuni. In acest sens, banca trebuie să-şi întărească poziţia de creditare prin garanţii personale, şi garanţii reale.

Garanţia personală este angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti, în cazul în care debitorul este în incapacitate.

Garanţiile reale cuprind: reţinerea, gajul, ipoteca şi privilegiul.

-Dreptul de reţinere asigură creditorului posibilitatea de a reţine un bun corporal, proprietate a debitorului atât timp cât el nu a fost achitat integral.

-Gajul este un bun ce garantează creditul.

-Ipoteca este actul prin care debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui imobil, fără deposedare şi cu publicitate.

-Privilegiul este dreptul conferit prin lege unor creditori, de a avea prioritate în a fi plătiţi atunci când dispun de o garanţie asupra unei părţi sau asupra totalităţii patrimoniului debitorului.

3. Termenul de rambursare, ca trăsătură esenţială a creditului, are o mare varietate. De la termene foarte scurte (24 ore) se ajunge la termene de la 30 la 50 de ani şi chiar 100 de ani (pentru construcţia de locuinţe). Pentru creditele pe termen scurt este specifică rambursarea integrală la scadenţă. Creditele pe termen mijlociu şi lung implică adesea rambursarea eşalonată, fapt ce înseamnă că, pe parcurs, la termene stabilite, lunare, trimestriale etc, odată cu plăţile cuvenite pentru dobânzi, se rambursează o parte din împrumut.

4. Dobânda reprezintă caracteristica definitorie a creditului. Clauza dobânzii fixe, convenită în cadrul acordului de credit, este acceptabilă pentru ambele părţi, pentru întregul împrumut şi pe toată durata creditului. Sub presiunea inflaţionistă s-a instituit regimul dobânzilor variabile(sensibile), situaţie în care dobânzile se modifică periodic (de regulă, semestrial), în funcţie de nivelul dobânzilor pe piaţă. In cadrul acordului de credit se pot prevedea cumularea dobânzii cuvenite şi plata integrală a acesteia la încheierea contractului.

5. Acordarea creditului (tranzacţia). Creditul poate fi constituit în cadrul unei tranzacţii unice: acordarea unui împrumut, vânzarea unei obligaţiuni, angajarea unui depozit. In cadrul sistemelor de credit deschis (linii de credit), împrumuturile efective intervin la intervale liber alese de către debitor, cărţile de credit fiind modalităţile cele mai răspândite pentru această formă. Consimţirea tranzacţiei, respectiv, acordarea creditului, fiind un act de mare importanţă, creditorul trebuie să-şi asigure o bună informare şi documentare pentru evitarea riscului.

6. Consemnarea şi transferabilitatea sunt caracteristici necesare ale creditului. Acordurile de credit sunt consemnate, în marea lor majoritate, prin înscrisuri, instrument de credit a cărui formă de prezentare implică aspecte multiple şi diferenţiate, esenţială fiind obligaţia fermă a debitorului privind rambursarea împrumutului, respectiv, dreptul creditorului de a i se plăti suma angajată.

Prin intermediul transferului se realizează cesiunea creanţei, a dreptului de încasa suma înscrisă în instrumentul de credit, precum şi veniturile accesorii.

Transferul direct este desfăşurat în cadrul raporturilor directe între creditori sau între bănci privind circulaţia cambiei (scontare şi rescontare), a cecului etc, în timp ce transferul pe pieţele financiare are ca obiect obligaţiunile şi alte hârtii de valoare similare.

Prin creditare, băncile folosesc, într-o primă etapă, capitalurile temporar disponibile, mobilizate de ele, pentru ca, într-o etapă următoare, să recurgă la concursul altor fluxuri de capital existente sau create de banca de emisiune prin operaţiile de recreditare.

Principiile creditării bancare

In sistemul economiei de piaţă, profitul constituie scopul final al oricărei activităţi. Şi în cazul băncilor, fiecare unitate monetară trebuie să fie recuperată şi să aducă un beneficiu, care pentru aceste instituţii se concretizează în dobândă.

Principiul general - profitul trebuie să fie mai mare decât dobânda -capătă în cazul băncilor o formă specifică, în sensul că dobânda primită la creditele acordate agenţilor economici trebuie să fie mai mare decât cea plătită de Banca Naţională, altor bănci sau clienţi, pentru fondurile păstrate în conturile deschise.

Riscul şi sensibilitatea capătă noi dimensiuni în cazul băncilor, esenţa reuşitei activităţii lor constând tocmai în folosirea fondurilor.