Aplicarea Modelului Markowitz pe o Piață de Capital

INTRODUCEREA

Teoria moderna a portofoliului a fost cladita pe parcursul a aproximativ 50 de ani. Totul a inceput in anul 1952 cand Harry Markowitz (laureat al premiului Nobel in economie-1990) a pus bazele acestei teorii prin articolul sau „Selectarea Portofoliului” (1952).

Harry Markowitz a fost cel care a pus in lumina faptul cum investitorii ar trebui sa opereze in bursele de valori. Principiul sau a fost simplu expus intr-o formulare matematica eleganta: cu cat este mai mare riscul titlurilor, cu atat este mai mare randamentul cerut de investitori. Cu alte cuvinte, investitorii sunt dispusi sa accepte risc in piata doar in schimbul unei prime de risc compensatoare.

Harry Markowiz a imbinat teoria sa cu una din principalele teorii economice (teoria utilitatii economice). O presupunere foarte puternica de la care se pleaca este ca investitorii sunt aversi la risc.

Teoria modernă a portofoliului este opusa ca filozofie de metodă traditională de alegere a investiţiilor. Este creaţia economiştior, care încearcă să înţeleagă piaţa ca întreg, spre deosebire de analiştii financiari, care cercetează fiecare investiţie în mod individual.

Investiţiile sunt modelate statistic, în termeni de profit asteptat şi volatilitate. Volatilitatea este echivalenta cu riscul. Scopul este ca fiecare investitor să-şi identifice nivelul de risc acceptat şi apoi să gasească portofoliul cu cel mai mare randament pentru acel nivel de risc.

PARTEA TEORETICĂ

Aplicarea modelului Markowitz pe o piaţă de capital

Markovitz atrage atenţia în 1952 în lucrarea Portfolio Selection asupra faptului că investitorii ar trebui să trateze cu interes nu numai rentabilitatea plasamentelor ci şi volatilitatea sau riscul acestora pentru a determina o investiţie optimă în funcţie de titlurile alese.

În condiţii de certitudine, Markovitz a demonstrat că alegerea portofoliului se poate reduce la analizarea a două mărimi: rata de câştig aşteptată a portofoliului şi dispersia sau abaterea medie pătratică, ca măsură a riscului.

Riscul unui portofoliu diversificat depinde nu numai de dispersiile individuale ale rentabilităţilor titlurilor ci şi de mişcările adverse ale tuturor activelor.

Descoperirea cea mai importantă este că un investitor îşi poate reduce volatilitatea portofoliului său (adică riscul acestuia) şi poate (în acelaşi timp) să-i crească rentabilitatea.

Teoria portofoliilor este teoria alegerii între proiectele riscante şi include explicit riscul în formularea sa: ea este teoria riscului.

Faţă de ansamblul de proiecte riscante existente pe piaţă, cea mai bună alegere pentru individ nu este concentrarea investiţiilor sale către un singur proiect, ci repartizarea averii sale în mai multe proiecte.

Interesul său este să practice diversificarea şi să constituie un portofoliu de proiecte. Acest comportament îi este dictat de aversiunea pentru risc. Diversificarea permite reducerea riscului, dar nu permite niciodată eliminarea completă a acestuia. Procesul de reducere a riscului

prin diversificare este simplu, dar implicaţiile sale sunt considerabile şi este meritul lui Markowitz care le-a descoperit.

Teoria portofoliilor priveşte, de regulă, activele fizice şi financiare existând cel puţin trei motive care impun necesitatea de a fi tratate ca active financiare:

- activul financiar (acţiune, obligaţiune) are exact caracteristicile întregului proiect redus la aspectul său financiar. Decizia de cumpărare a unui titlu este în întregime descrisă în fraza următoare: cheltuind în o sumă certă în vederea obţinerii unei sume viitoare nesigure, adică a preţului de revânzare a titlului în şi a dividendelor (pentru acţiuni) sau a dobânzilor (pentru obligaţiuni) percepute pe perioada

- există serii istorice de date (cursurile titlurilor, dividendelor şi dobânzilor) ce permit studiile empirice şi verificarea unor teste teoretice.

- piaţa acestor titluri este suficient de aproape de condiţiile ideale postulate de ipotezele teoriei.