Sistemul de Ocrotire a Sănătății în România

INTRODUCERE

În dicţionarul explicativ al limbii române se precizează că prin ocrotirea sănătăţii se înţelege un complex de măsuri luate de stat pentru prevenirea bolilor, întărirea şi refacerea sănătăţii, prelungirea vieţii şi a capacităţii de muncă a oamenilor. Articolul 33 din Constituţia României prevede următoarele:

- dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat;

- statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice;

- organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.

Acest drept constituţional valorifică la rândul său dispoziţiile unor acte internaţionale în materia sănătăţii. Astfel, articolul 25 alin. l din „Declaraţia universală a drepturilor omului”, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, la 10 decembrie 1948, prevede că orice persoană are dreptul la un nivel de viaţă corespunzător asigurării sănătăţii sale, la îngrijire medicală şi la serviciile sociale necesare. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice sociale şi culturale, adoptat de către Adunarea Generală a O.N.U. la 19 decembrie 1966, consacră în articolul 9 dreptul pe care îl are orice persoană la securitate socială, inclusiv la asigurări sociale. În articolul 12 din acest pact se reglementează dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mintală pe care o poate atinge, în baza următoarelor măsuri:

- scăderea mortalităţii noilor născuţi şi a mortalităţii infantile, precum şi dezvoltarea sănătoasă a copilului;

- îmbunătăţirea tuturor aspectelor igienei mediului şi ale igienei industriale;

- profilaxia şi tratamentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale şi a altora, precum şi lupta împotriva unor maladii;

- crearea de condiţii care să asigure tuturor servicii medicale şi un ajutor medical în caz de boală.

Asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de ocrotire a sănătăţii populaţiei. Având în vedere dispoziţiile legale în vigoare, asigurările sociale de sănătate pot fi definite ca un ansamblu de norme juridice prin care se reglementează îngrijirea medicală a salariaţilor şi a altor categorii de persoane prin intermediul serviciilor medicale, medicamentelor, materialelor sanitare şi dispozitivelor medicale, urmărindu-se îndeplinirea de calitate a acestor prestaţii de către casele de asigurări sociale de sănătate ce funcţionează pe baza fondurilor constituite în acest scop. O dată cu adoptarea legii nr. 145/1997, se reglementează, începând cu data de l ianuarie 1998, o nouă formă de asigurări sociale de stat, alături de cele existente şi anume asigurările sociale de sănătate. Protecţia (ocrotirea) sănătăţii face parte integrantă din sistemul securităţii sociale, legea nr. 145/1997 constituie începutul unor schimbări a sistemelor de îngrijire a sănătăţii cetăţenilor din ţara noastră. După cum se poate constata din definiţia de mai sus, rezultă că elementele esenţiale ale asigurărilor sociale sunt exprimate, în principal, prin dreptul asiguraţilor şi a altor persoane la servicii medicale, medicamente şi materiale sanitare.

CAPITOLUL I

NECESITATEA ŞI CONŢINUTUL ECONOMIC AL ASIGURĂRILOR SOCIALE PENTRU SĂNĂTATE

Necesitatea înfăptuirii asigurărilor sociale decurge din faptul că participarea cetăţenilor la desfăşurarea procesului de producţie şi a oricărei activităţi utile societăţii poate să depună salariaţii, cooperatori, agricultori, întreprinzători articulari în anumite situaţii-cu toate măsurile care se iau pentru asigurarea igienei, a securităţii şi protecţiei muncii, precum şi pentru prevenirea accidentelor şi a îmbolnăvirilor, etc.-în imposibilitatea de a mai presta o muncă în condiţii normale. Deoarece cetăţenii pot să ajungă în imposibilitatea de a mai munci şi deci de a-şi dobândi prin muncă bunurile şi serviciile necesare traiului lor şi a familiilor lor din diverse cauze, cum sunt : accidentele, bolile, maternitatea, invaliditatea, precum şi ca urmare a atingerii unei anumite limite de vârsta, când omul nu mai poate munci cu plenitudinea forţelor sale, este necesar ca statul, companiile naţionale, regiile autonome, societăţile comerciale, unităţile şi organizaţiile cooperatiste, asociaţiile, întreprinderile private, întreprinzătorii particulari să ia din timp măsurile corespunzătoare pentru protecţia cetăţenilor, asigurându-le veniturile necesare traiului acestora şi familiilor lor. În orice ţară civilizată, statul îşi asumă obligaţia garantării unui sistem de ocrotire a sănătăţii, prin care se sprijină, în baza legii, persoanele aflate în situaţii care necesită ajutor. Activitatea de ocrotire a sănătăţii are o influenţă importantă asupra dezvoltării economiei naţionale. Ea asigură satisfacerea nevoilor primare ale omului de a fi sănătos şi a societăţii de a avea o populaţie sănătoasă. La nivel macroeconomic ea contribuie într-un mod specific la asigurarea reproducţiei forţei de muncă şi a bunăstării generale. În acelaşi timp, sistemul sanitar trebuie să corespundă aşteptărilor populaţiei, implicând respectul faţă de cetăţean (autonomie şi confidenţialitate) şi orientarea beneficiarului (servicii prompte şi calitate a dotărilor). Aceste scopuri se corelează cu nivelul absolut de receptivitate faţă de exigenţele populaţiei şi cu modul de distribuire. Un alt obiectiv îl reprezintă finanţarea echitabilă, în care cheltuielile să reflecte capacitatea de plată, şi nu neapărat riscul de îmbolnăvire. Conform opiniei unor specialiştilor care au întocmit raportul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), sistemele sanitare ale lumii se clasifică în funcţie de eficienţa cu care direcţionează cheltuielile în spre domeniul sanitar. Se au în vedere aici, în corelaţie, cheltuielile pentru îngrijirea sănătăţii, ajustate conform preţurilor locale, cu asigurarea stării de sănătate. Ca factor determinant pentru sănătate, în calcul a fost cuprins şi nivelul de educaţie a populaţiei. Acest demers conduce la definirea de către World Health Report a sistemul sanitar drept „toate activităţile al căror scop principal este de a promova, restabili sau menţine sănătatea”. Această definiţie pune accentul pe importanţa activităţii intersectoriale în promovarea sănătăţii, dar, formulării atît de generale „toate activităţile” nu i se poate stabili un echivalent cuantificabil.