Cap. I Politici sociale 1.1 Repere istorice in promovarea politicilor sociale Politica sociala reprezinta un ansamblu de decizii, programe si actiuni, indreptate spre rezolvarea diferitelor probleme sociale, cu scopul promovarii bunastarii generale. Politica sociala cuprinde deopotriva implicarea autoritatilor publice, actiunile autoritatilor guvernamentale si ale persoanelor individuale, reunind sectoarele public, privat si voluntar. Componentele politicii sociale (asigurarile si asistenta sociala) nu sunt notiuni noi, ci s-au manifestat inca din epoca medievala, acestea fiind asigurate in mod esential de catre Biserica. Aceasta a fost cea care a jucat rolul major in distribuirea ajutoarelor alimentare si a donatiilor, de la bogati spre cei saraci. Apoi, din secolul al XV-lea in marile state ale Europei (Franta si Germania in special) apar confreriile, de origine strict religioasa sau axate pe un anumit corp de meserii, care au functionat ca adevarate societati de ajutor. Incepand din secolul al XVII-lea atitudinea statului fata de problema sociala se schimba. Daca pana atunci saracul era considerat drept un personaj sacru, imagine a lui Christos, imaginea saracului devine cea a unui om inutil care nu produce nimic intr-o epoca in care munca devine o valoare. In acest sens, se pune problema limitarii ajutorului, pentru ca poate stimula inactivitatea. Astfel, in 1601, in Anglia a fost pusa in aplicarea taxa saracilor , care a fost preluata si de alte state cum ar fi Norvegia, Suedia, Olanda, Danemarca, Belgia, Germania, Elvetia si Scotia. Aceasta taxa a fost consecinta unei secularizari a manastirilor, de catre Henric al VIII-lea, Biserica nemaiavand mijloacele necesare pentru a indeplini functia de asistenta, si mai mult numarul celor nevoiasi accentuandu-se pe fondul unei cresteri demografice insemnate. In Franta, statul incearca sa controleze masa saracilor, creand Marele Birou al saracilor din Paris, Lyon, Rouen, care infinteaza servicii publice controlate de laici in care se concentreaza mijloacele fostelor spitale principale si care distribuie ajutoare alimentare. Lupta impotriva saraciei se concentreaza pe spitalul central unde saracii sunt mai degraba inchisi in spitale alaturi de bolnavi, cersatori si nebuni, decat ajutati. In secolul al XVIII-lea, sistemul spitalului general a fost aspru criticat, datorita politicilor costisitoare dezvoltate de marile monarhii, progresand un nou model, ,,modelul liberal", prin care se afirma dreptul saracilor la asistenta. In tarile germanice influenta puternica a corporatiilor si greutatea ierarhiilor sociale limiteaza influenta ideiilor liberale. Insa din 1776, in Prusia, se introduce un statut al minerilor care fixeaza durata de 8 ore/zi, asigura dreptul la munca, un minim de venit si ofera muncitorilor un sistem de asigurare foarte avansat impotriva bolii si accidentelor legate de profesia lor. Revolutia franceza a antrenat o grija profunda a sistemului de ajutor traditional, dezvoltand o cu totul alta persepctiva, punand in valoare libertatea individului, autonomia sa necesara, emanciparea sa, masurata prin retragerea statului. Astfel, se creeaza Comitetul pentru cersatorie al Adunarii Constituante, ce ii ajuta pe infirmi si batrani si dadea de lucru saracilor valizi, reprimand cersitul si pomana. In Constitutia din 1793 se impune in mod oficial dreptul la asistenta, Marea Cartea a Binefacerii Nationale axandu-se in principal pe protejarea persoanelor in virsta, mamelor vaduve si orfanilor, iar spitalele si pomenile sunt inlocuite de un ajutor la domiciliu. Insa datorita razboiului aceasta politica nationala de binefacere este si ea abandonata, optiunea ,,liberala" fiind cea care invinge inca o data in filosofia notabililor de la inceputul secolului al XIX-lea. In conceptia modelului liberal nu trebuia cautata o anumita politica sociala, ci trebuia sa se urmareasca cresterea si dezvoltarea economica, pentru ca numai aceasta va permite mobilizarea celor care nu au loc de munca. In acest sens munca trebuia introdusa in mecanismele asistentei, pentru a permite politicii sociale sa se autofinanteze si aceasta prin prelevarea obligatorie din veniturile primare ale celor care muncesc, in scopul asigurarii protectiei sociale. Dar intre proiectul liberal, coerent si eficace in teorie si realitatea reformelor intreprinse la inceputul secolului al XIX-lea, exista o mare diferenta. Ei mizau pe faptul ca, odata cu cresterea si dezvoltarea economica, mizeria si saracia se vor diminua si ca saracia este rezultatul subdezvoltarii economice a vechii societatii, insa nimic din toate acestea nu s-a confirmat, ci dimpotriva saracia s-a accentuat. Spitalele, ospiciile si birourile de binefacere, raman armatura esentiala s politicilor sociale a secolului al XIX-lea, iar din 1796 conducerea spitalelor si ospiciilor este incredintata autoritatilor comunale, statul girand un numar foarte mic de institutii specializate ca acelea de surdo-muti si orbi. Birourile de binefacere, create in 1796 cu scopul de a a organiza la domiciliu asistenta saracilor, au fost alipite administratiilor municipale, gasindu-si resurse an donatiile particulare si an subventiile municipalitatilor. La inceputul secolului al XIX-lea se incearca sa se promoveze noi forme de asistenta prin miscarea asociativa si ideea unei auto-asigurari pentru a face fata hazardului vietii prin infintarea caselor de economii si a caselor de pensii. Primele case de economii au fost infintate in Anglia, cu scopul de a primi economiile muncitorilor. In Germania, acestea raman in domeniul privat, fondurile fiind plasate la landuri, convertite in imprumuturi ipotecare sau incredintate in avens caselor de amanet, care s-au constituit tot in aceasta perioada. Apoi, datorita faptului ca acestea au inregistrat progrese foarte lente s-au infiintat casele de pensii. In Franta numeroase intreprinderi au adoptat un mod de preveder obligatoriu pentru alimentarea ueni case de pensii, dar gestiunea lor s-a dovedit dificila (din 35 de societati fondtate an 1808, 22 au disparut), deoarece pensiile si impozitele depaseau cu mult incasarile. Insa adevarata noutate a anilor 1840 a constat in progresul societatilor de ajutor mutual, avand cea mai mare amploare in Anglia, unde din 1773, camera comunelor incuraja printr-un proiect de lege asociatiile de binefacere mutuale, Friendly Societies, reunind 1,6 milioane de membri si un capital de 160 milionane. Serviciile oferite de aceste societati erau diverse : asigurau cheltuielile pentru inmormantare, ajutoare in caz de boala, de infirmitate sau de vaduvie, batranete, furnizeaza combustibil, haine, alimente, unelte, etc.
După plată vei primi prin email un cod de download pentru a descărca gratis oricare alt referat de pe site (vezi detalii).
