Managementul asigurărilor sociale de sănănate

Introducere

În România, primele forme ale asigurărilor sociale au luat fiinţă la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, când, datorită apariţiei industriei în România, au apărut şi acte normative cu caracter general.

Deoarece cetăţenii pot să ajungă în imposibilitatea de a mai munci şi, deci, de a-şi dobândi prin muncă bunurile şi serviciile necesare traiului lor şi familiilor lor datorită diferitelor cauze, cum sunt : accidentele, bolile, maternitatea, invaliditatea, precum şi ca urmare a atingerii unei anumite limite de vârstă, este necesar ca statul, companiile naţionale, regiile autonome, societăţile comerciale, întreprinderile private etc. să ia din timp măsurile corespunzătoare pentru protecţia cetăţenilor, asigurându-le veniturile necesare traiului acestora şi familiilor lor. În acest context, asigurările sociale constituie unul din mijloacele de garantare, de realizare a drepturilor constituţionale, de asigurare a unei vieţi decente şi civilizate.

Asigurările sociale cuprind un sistem de ocrotire, de protecţie şi de ajutorare a cetăţenilor activi, a pensionarilor şi a membrilor de familie, care constă în acordarea de către stat sau anumite organizaţii, de indemnizaţii, ajutoare, pensii, trimiteri la odihnă, la tratament balnear şi alte gratuităţi, în perioada în care se găsesc, temporar sau definitive, în incapacitate de muncă, sau alte cazuri când ajutorarea este necesară. Asigurările sociale cuprind salariaţii, micii producători, liber-profesioniştii, personalul casnic, şi în unele cazuri muncitorii sezonieri şi zilieri, muncitorii agricoli care au încheiat contracte de asigurare.

Aplicarea în practică a politicii sociale a statului roman a contribuit la perfecţionarea pe plan naţional a unui sistem de asigurări sociale prin care sunt ocrotiţi lucrătorii din unităţile de stat, mixte şi private.

Prin instituirea sistemului public naţional de asigurări sociale s-a creat un cadru unitar de aplicare a legislaţiei în domeniu, se economisesc resurse materiale şi umane, se întăreşte controlul privind constituirea şi utilizarea resurselor şi calitatea prestaţiilor.

Sistemul public se organizează şi funcţionează având ca principii de bază :

a) principiul unicităţii, potrivit căruia statul organizează şi garantează sistemul public bazat pe aceleaşi norme de drept;

b) principiul egalităţii, care asigură tuturor participanţilor la sistemul public, contribuabili şi beneficiar, un tratament nediscriminatoriu în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege;

c) principiul solidarităţii sociale, conform căruia participanţii la sistemul public îşi asumă reciproc obligaţii şi beneficiază de drepturi pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor sociale prevăzute de lege;

d) principiul obligativităţii, potrivit căruia persoanele fizice şi juridice au, conform legii, obligaţia de a participa la sistemul public, drepturile de asigurări sociale exercitându-se corelativ cu îndeplinirea obligaţiilor;

e) principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite;

f) principiul repartiţiei, pe baza căruia fondurile realizate se redistribuie pentru plata obligaţiilor ce revin sistemului public, conform legii;

g) principiul autonomiei, bazat pe administrarea de sine stătătoare a sistemului public, conform legii.

Cap. 1 Asigurări sociale de sănătate

1.1 Scurt istoric al asigurărilor sociale de sănătate

Până la apariţia Legii asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997, sistemul de ocrotire a sănătăţii a fost coordonat în mod centralizat de către Ministerul Sănătăţii prin cele 41 de direcţii sanitare judeţene şi direcţia sanitară a municipiului Bucureşti. În plus, existau şi un număr de spitale, institute şi centre naţionale de înaltă specializare direct subordonate Ministerului Sănătăţii, precum şi reţele medicale paralele, în subordinea Ministerului Transporturilor, Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne, Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale şi Serviciului Român de Informaţii, care furnizau servicii medicale şi răspundeau de ocrotirea sănătăţii pentru o anumită categorie de populaţie.

În perioada 1990 – 1998, s-a utilizat un sistem dualist de tipul finanţare de la bugetul de stat / finanţare complementară – fond special de sănătate (Ordonanţa Guvernului nr. 22/1992), precum şi finanţare externă – împrumuturi de la Banca Mondială (Legea nr. 79/1991), fonduri Phare şi donaţii.

Începutul reformei sanitare a presupus reorganizarea serviciilor de sănătate şi a sistemului de finanţare a serviciilor de sănătate. Principiile de organizare ale sistemului sanitar s-au îmbunătăţit simţitor prin acces gratuit la serviciile medicale, asistenţă medicală cu plată, acoperire naţională, transferul responsabilităţilor – Direcţiile Sanitare Judeţene, Colegiul Medicilor din România, alegerea liberă a medicului, apariţia noţiunii de “medic de familie” şi apariţia sectorului privat.

În România, primul pas important în reorganizarea sistemului medical a fost făcut prin adoptarea Legii nr. 145/1997 privind asigurările sociale de sănătate. Astfel, s-a garantat asigurarea cererii de servicii medicale şi s-au stabilit responsabilităţile pe fiecare nivel organizatoric.

Legea a intrat în vigoare, cu toate prevederile, începând cu 1 ianuarie 1999, dar a existat o perioadă de tranziţie în anul 1998 în care Direcţiile Sanitare Judeţene şi Ministerul Sănătăţii au administrat fondurile de asigurare. În consecinţă, de la 1 ianuarie 1999, conform legii au funcţionat şi casele de asigurări ca instituţii publice autonome, conduse de reprezentanţii asiguraţilor şi patronatului prin consiliile de administraţie, deci şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.

1.2 Cadrul legislativ

În perioada 1997-2001, Legea Asigurărilor Sociale de Sănătate nr. 145/1997 a fost modificată succesiv prin O.U.G nr. 30/1998, O.U.G. nr. 72/1998, O.U.G. nr. 180/2000. Începând cu data de 20 noiembrie 2002 (data apariţiei în Monitorul Oficial), Legea Asigurărilor Sociale de Sănătate nr. 145/1997 a fost abrogată de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 150/2002 – privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări Sociale de Sănătate (art. 108).

Legea nr. 145/2002 a asigurărilor sociale de sănătate, primul act normativ care a introdus principiile asigurărilor sociale de sănătate, a venit cu caracteristici noi şi democrate (cuprindere obligatorie a populaţiei într-un sistem unitar de protecţie socială, alegerea liberă a medicului, unităţii sanitare şi a casei de asigurări de sănătate, acordarea unui pachet definit de servicii medicale – reglementate prin Contractul-cadru, finanţare prin contribuţii şi subvenţii de stat, echilibru financiar, funcţionare descentralizată, solidaritate şi subsidiaritate în colectarea şi utilizarea fondurilor, echitate, accesibilitate în acordarea serviciilor medicale).