Forme de protecție și de dispersie a riscului

Formele de protectie folosite atât pe plan intern cât si pe plan international sunt descrise ca fiind: asigurarea, coasigurarea, autoasigurarea, si reasigurarea.

Asigurarea

Asigurarea clasică, propriu-zisă, cel mai des întâlnita în practică constă în protecţia financiară pentru pierderi cauzate de o gamă largă şi variată de riscuri.

Asigurarea are la bază un accord de voință (contract) încheiat între asigurător şi asigurat, prin care asigurătorul oferă asiguratului protecţie pentru riscurile pe care şi le-a asumat, obligându-se să acopere asiguratului contravaloarea daunelor (respectiv suma asigurată în cazul asigurărilor de viaţă) în caz de producere a acestor evenimente, în schimbul plăţii de către asigurat a unei sume de bani, numită "primă de asigurare".

Plătind asigurătorului prima de asigurare, calculată prin aplicarea unui procent mic la

valoarea asigurabilă, asiguratul primeşte în schimb garanţia de despăgubire împotriva pierderii

posibile şi viitoare pentru oricare dintre riscurile incluse în condiţiile de asigurare.

Protecţia riscului se constituie, astfel, într-o marfă specifică (un serviciu), care se vinde şi

se cumpără ca orice altă marfă pe o piaţă specifică, numită "piaţa asigurărilor", parte a pieţei serviciilor financiare.

În literatura de specialitate se întâlnesc abordări şi modalităţi de exprimare diferite prin

care, se desemnează acelaşi lucru. Unii consideră că asigurările pot fi privite din mai

multe puncte de vedere.

O prima definiție este aceea ca: sistemul prin care persoanele fizice sau juridice, conştiente de riscurile posibile, plătesc prime de asigurare unei companii de asigurări care rambursează sumele corespunzătoare în caz de daună. Asigurătorul profită prin investirea primelor pe care le primeşte. Într-un sens mai larg, asigurarea transferă riscul de la o persoană la un grup care poate mai uşor să plătească pagubele".

În unele lucrări se consideră chiar că asigurarea poate fi definită din două puncte de

vedere, şi anume:

1. Ca persoană (fizică sau juridică) în calitate de asigurat, asigurarea poate fi privită şi ca

"finanţare" a unei pierderi, în condiţiile în care, evident, fondurile vor fi disponibile pentru a acoperi consecinţele financiare ale producerii riscului. Scopul acesteia va fi de a asigura continuitatea activităţii sau supravieţuirea afacerii asiguratului în cazul pierderii produse.

2. Ca un mijloc prin care riscurile pentru două sau mai multe persoane sau firme se combină prin contribuţii prezente sau promise la un fond din care se plătesc despăgubirile pentru daunele suferite de unii dintre ei. Dat fiind că asigurarea se bazează pe transferul riscului de la un individ către o comunitate de indivizi, la acoperirea pagubei suferite de acesta contribuie cu sume mici ceilalţi indivizi.

Din punct de vedere al asigurătorului, asigurarea apare ca un mijloc de reţinere, fiind un

mijloc de retenţie şi combinare. Asigurarea apare ca un mijloc de transfer chiar al unor riscuri între mai mulţi asiguraţi, într-un mod centralizat, printr-o administrare în comun a mai multor riscuri. Prin aceasta, asigurătorul îşi îmbunătăţeşte abilitatea de a prevedea pierderile

potenţiale.

O alta definiție dată asigurării este cea dată de Yvonne Lambert Faivre care consideră că "sub aspect tehnic, asigurarea este operaţia prin care un asigurător, organizând pe principiul mutualităţii un număr mare de asiguraţi, expuşi la producerea unor anumite riscuri, îi despăgubeşte pe aceia dintre ei care suferă un sinistru pe seama fondului comun constituit din primele încasate."

D.S. Hansell defineşte asigurarea ca "un instrument care oferă compensarea financiară

pentru evenimentele nefericite, plăţile fiind efectuate din contribuţiile mai multor părţi care

participă la această schemă". Rezultă din această definiţie existenţa unui fond care se formează prin contribuţia tuturor asiguraţilor (sub forma primei) din care se vor plăti despăgubirile pentru cei care suferă pierderi.

Asigurarea are ca scop combaterea efectelor adverse ale riscului. Riscul este prezent

permanent şi oriunde şi, practic, orice activitate economică, politică, socială, culturală sau de altă

natură este ameninţată de producerea unor evenimente cauzatoare de pierderi. în mod similar, viaţa fiecăruia, proprietăţile, pot fi afectate de accidente, cutremure sau alte catastrofe. Evident unii pot fi mai mult ameninţaţi decât alţii prin natura activităţii, localizării geografice şi a altor factori. Din punct de vedere al asigurării, nu orice pericol la care sunt expuse bunurile sau oamenii poate fi asigurat.

Aşadar, asigurarea are la bază un acord de voinţă între o persoană fizică sau

juridică în calitate de asigurat şi o persoană juridică în calitate de asigurător, prin care

asiguratul cedează asigurătorului un risc sau o clasă de riscuri pentru care obţine protecţia

asigurătorului. Pentru această protecţie, asiguratul plăteşte asigurătorului o sumă de bani,

numită primă de asigurare, urmând ca în cazul producerii riscului sau riscurilor asigurate,

asigurătorul să îl despăgubească pe asigurat pentru daunele suferite. Astfel, asigurarea se

concretizează într-o tranzacţie al cărei obiect îl constituie cumpărarea unui serviciu, respectiv a

protecţiei pentru pierderea posibilă şi viitoare datorită producerii riscurilor agreate. Preţul acestei

protecţii este prima de asigurare.

Asigurarea are la bază principiul mutualităţii, potrivit căruia fiecare asigurat contribuie

cu primele de asigurare la crearea fondului de asigurare din care se suportă contravaloarea daunelor suferite de asiguraţi. Aşadar, în schimbul unei sume de bani relativ mici, asiguratul va avea garanţia protecţiei în faţa riscurilor, iar asigurătorul are rolul de a gestiona acest fond. Scopul asigurării îl constituie protecţia financiară, respectiv repunerea asiguratului în situaţia patrimonială existent înainte de producerea dezastrului, şi nu obţinerea unui profit sau îmbogăţirea asiguratului. Totuşi, acest fond se poate dovedi a nu fi suficient pentru a putea acoperi daunele produse. De aceea, asigurătorii trebuie să îşi sporească fondurile prin investirea acestor sume.

Este foarte important faptul că banii colectaţi de societăţile de asigurare din primele de

asigurare nu aparţin acestora decât după ce a expirat termenul contractual. Până atunci, destinaţia

acestor sume este legată numai de interesele asiguraţilor până la terminarea contractului. În mod

deosebit, la asigurările de viaţă, dar şi la celelalte tipuri de asigurări, banii sunt încredinţaţi de

către asiguraţi asigurătorilor care au obligaţia de a-i administra astfel încât să poată avea în orice

moment lichidităţile necesare pentru a putea face faţă obligaţiilor de plată ce le revin din contractele de asigurare. Asigurătorul apare deci ca un custode al fondului de asigurare. în cele mai multe ţări, în special în cele cu o piaţă matură şi bine reglementată, există prevederi legale şi norme prudenţiale foarte stricte referitoare la modul de investire a sumelor disponibile (tipurile de investiţii permise, proporţia dintre acestea şi altele) pentru a se evita insolvabilitatea sau falimentul asigurătorilor. Aşadar, esenţa asigurării constă în dispersia riscului. Asiguratul transferă asupra altei persoane pericolul pierderii financiare determinate de producerea unui eveniment.

Coasigurarea

Coasigurarea este o modalitate de transfer al riscului de la un asigurat către mai mulţi

asigurători, pentru părţi din valoarea bunului asigurat. Nu se referă şi nu înseamnă în nici un fel

supraasigurare, adică asigurarea la o valoare peste valoarea reală a obiectului asigurat.

Prin coasigurare, asiguratul cedează cote părţi din riscul asigurat mai multor

asigurători până la 100% din valoarea riscului. Aceasta este o modalitate de dispersie a

riscurilor care se practică pe anumit pieţe28 şi care este caracteristică, în mod deosebit, acoperirii

riscurilor mari sau foarte mari. In cazul în care se produc daunele, asiguratul va colecta

contravaloarea despăgubirilor de la asigurătorii săi, în mod proporţional cu nivelul primelor plătite.

Conform aceluiaşi dicţionar, "coasigurarea reprezintă dispersia unui risc asigurabil pentru

situaţia în care daunele pot ajunge atât de mari încât nu este prudent pentru o companie să subscrie întregul risc. In mod obişnuit, subscrii-torul este răspunzător până la o anumită limită, iar coasigurătorul răspunde peste acea limită. Este mult folosită pentru asigurările de incendiu şi

inundaţii".