Una dintre cele mai vechi categorii ale relatiilor publice de productie ce si-a avut punctul de plecare inca din antichitate este asigurarea. Istoria a oranduit in asa mod lucrurile incat, o data cu aparitia proprietatii, a aparut necesitatea unei modalitati de protectie impotriva pierderilor, daunelor cauzate de talhari, de fortele naturii sau alte fenomene ce nu puteau fi controlate. Primii care s-au folosit de acest procedeu au fost proprietarii de robi, dar primele dovezi care ne demonstreaza existenta asigurarii inca din antichitate sunt cartile lui Talmud, in care sunt oglindite cele mai vechi reguli ale asigurarii, ce spuneau ca daca unul dintre ciobani isi pierdea animalul, Talmud ordona sa i se dea altul in loc, dar in nici un caz o recompensa baneasca, de aici si aparitia principiului de baza: asigurarea este doar un scut ce ne protejeaza impotriva riscului, dar nicidecum o modalitate de imbogatire. Este de remarcat faptul ca la baza primelor forme de asigurare a fost ajutorul colectiv reciproc, care era garantat prin indatoriri reciproce. Insa, in acele timpuri, oamenii inca nu constientizau rolul adevarat al asigurarilor. Pe cand, o data cu trecerea anilor pe parcursul carora omul a tins spre inaltimi, spre progres, ani in care au aparut orase si localitati mari, a crescut si tendinta oamenilor de a se uni pentru a preveni pericolele survenite in urma incendiilor, accidentelor sau alte calamitati. Aceasta tendinta de protectie a averii oamenii doreau sa si-o realizeze prin metode strict economice. Astfel a aparut necesitatea unui organ capabil sa reglementeze operatiunile de protectie a intereselor negustorimii si breslelor mestesugaresti. In cele din urma, in 1310, in orasul Brugge (Belgia) este infiintata ,,Camera de asigurare". Progresul, insa, nu a stat pe loc si astfel, o data cu infaptuirea marilor descoperiri geografice, descoperirea noilor taramuri, se dezvolta cu pasi vertiginosi si transportul maritim, comertul international, apar noi piete de desfacere. Drept consecinta sporeste pericolul deteriorarii averii, totodata creste necesitatea de protectie a intereselor patrimoniale. Astfel, diversi proprietari de avere, cum ar fi negustorimea sau proprietarii de nave maritime, se vad nevoiti sa organizeze, sa creeze unele forme ale organizatiilor de asigurare. Aceste organizatii erau create in baza asigurarii patrimoniale reciproce. De exemplu: proprietarii (producatorii) unei caravane de comert terestru sau ai transportului pe cale maritima, ai unei constructii sau produceri in comun, conveneau ca in caz de distrugere a patrimoniului unuia dintre participanti la aceasta intreprindere comuna, prejudiciul acestuia se imparte proportional intre toti participantii, de aici si principiul asigurarii reciproce. [Revista Contabilitate !"##??? dr. L.Grigoroi ] Evolutia asigurarilor maritime Pentru a prezenta ,,stramosul" acestui tip de asigurare, ne vom intoarce in jurul anului 5000 i.ch., cand babilonienii practicau asa-numitele contracte de imprumut maritim Acest ,,sistem de credite" (imprumuturi) maritime, conceput si utilizat de babilonieni, este considerat o forma incipienta a asigurarilor Dupa cum se stie, babilonienii erau foarte bum comercianti, iar numeroasele tablite asiriene scot in evidenta faptul ca acestia aveau idei destul de clare legate de natura unui contract, de valoarea banilor si de inmultirea lor prin imprumuturi pe camata, cu dobanda simpla si compusa. Pentru a intelege legatura dintre imprumutul maritim, conceput si practicat de babilonieni, si asigurari, ar trebui mai intai sa clarificam in ce consta de fapt imprumutul maritim. Un negustor incredinta unui armator sau unui alt comerciant o anumita cantitate de marfuri, sau o anumita suma de bani pentru a cumpara o cantitate de marfuri, in vederea vanzarii acestora in alte orase Anticipand obtinerea unui castig, armatorul sau comerciantul contractau imprumutul acceptand sa plateasca o dobanda calculata ca procent din suma imprumutata. Conform contractului de imprumut maritim, debitorul nu era obligat sa restituie banii, in cazul in care, datorita unui accident independent de vointa sa, marfurile nu ajungeau la destinatie. Dobanda practicata in cazul imprumuturilor maritime era mai marc decat in cazul altor imprumuturi si din acest motiv s-a considerat ca diferenta a fost impusa de creditor in schimbul acceptarii riscului transportului Asadar, riscul pierderii bunurilor transportate era transferat creditorului, contra unei prime stabilite sub forma de dobanda suplimentara. Datorita numeroaselor legaturi comerciale ale babilonienilor, contrac!tul de imprumut maritim a fost preluat de fenicieni, de greci, iar ulterior de romani, de fiecare data fund adaptat si perfectionat. Analizand contractele de imprumut maritim grecesti incheiate in secolele X-IX i.Ch., juristi recunoscuti in domeniul dreptului maritim din secolul al XIX-lea, au constatat ca acestea erau identice ca natura cu cele moderne, utilizate in Londra in anul 1860 Romanii, in mod surprinzator, nu recunosteau transferul riscului decat atunci cand era legat de un contract de imprumut maritim. in lucrarea Digeste a lui Justinian, exista numeroase prevederi emise in scopul reglementarii ,,primelor de asigurare" in functie de riscul aferent transporturilor. Conturarea si accentuarea unui adevarat sistem al asigurarilor au fost posibile abia in contextul economico-social al Evului Mediu. Politele datand din secolele XII-XIV (si nu numai), deciziile de infiintare a unor camere de asigurari, reglementarile juridice specifice si documentele unor vechi societati de asigurari sunt dovezi incontestabile, care certifica existenta unui astfel de sistem in perioada mentionata.
După plată vei primi prin email un cod de download pentru a descărca gratis oricare alt referat de pe site (vezi detalii).
