Viața Aventuroasă a Operelor de Artă

Asemenea oamenilor, operele de artă îşi au şi ele destinul lor. Şi ele sunt pândite de tot felul de pericole: sunt răpite, furate, batjocorite, sfârtecate sau lăsate pradă flăcărilor. Peregrinează cu învingătorii din ţară în ţară, asemenea unor „trofee itinerante”, urcă şi coboară pe scara de valori a colecţionarilor şi negustorilor şi sunt, în ultimă instanţă, la discreţia nesocotinţei, a prostiei sau, în cazurile fericite, a preţuirii proprietarilor şi custozilor lor.

Cartea lui Hans Pars nu ne călăuzeşte prin sălile liniştite ale muzeelor. Ea ne conduce, ce-i drept, tot la opere de artă, însă le prezintă nu numai prin pris¬ma plăcerii estetice, ci îşi propune să arate şi cum, odată ieşite din mâna creatorilor, picturile şi sculpturile îşi trăiesc propria lor istorie agitată, destinul şi avatarurile lor. Ea ne dezvăluie o altă latură istoriei artei, o latură dramatică, istoria unei moşteniri veşnic ameninţate.

Pe parcursul a 15 capitole, ne sunt prezentate informaţii despre destinele aventuroase ale unor opere de artă, dar şi detalii despre viaţa autorilor lor.

Astfel, în primul capitol aflăm cum un tablou de Rubens este sfâşiat cu sabia, un tablou de Veronese este ciopârţit, un Manet şi un Toulouse-Lautrec sunt mutilate. În capitolul al treilea citim despre viaţa lui Rembrandt şi despre destinul unora dintre tablourile sale, printre care aflăm şi despre condamnarea de publicul din Amsterdam a picturii intitulate „Garda de noapte”. În capitolul al patrulea, aflăm amănunte din viaţa lui Leonardo da Vinci, citim despre aventurile tabloului „Cina cea de taină”, aflăm că el este ocolit de bombe în anul 1944, şi citim despre furtul tabloului „Mona Lisa”. Într-o zi de la începutul secolului nostru, în faimoasele vremuri „de pace”, ale străbunicilor noştri, era furată „Mona Lisa”; vor trece doi ani până ea se va reîntoarce la Luvru, sărbătorită ca o suverană nemuritoare. În capitolul al cincilea, aflăm cum tabloul „Sărbătoarea cununilor de trandafiri” al lui Albrecht Dürer, după moartea acestuia, serveşte la astuparea unei lucarne şi este apoi vândut la un preţ de nimic, până când un abate iubitor de artă îl salvează şi îl restaurează. Citim apoi despre pictura „Moartea Sfântului Petru Martir” a lui Tiziano Vecellio, care a fost răpită din ordinul lui Napoleon şi care, în final, a pierit printr-un incendiu, cu excepţia a două fragmente. În capitolul al şaselea, ne sunt prezentate aspecte din viaţa lui Michelangelo Buonarroti şi câteva din aventurile operelor sale. Citim printre altele şi despre descoperirea grupului Laocoon, care constituie pentru Michelangelo o ultimă verificare a studiilor făcute pe sculpturile antice din grădina San Marco.

Parcurgând istorisirile acestei cărţi, constatăm că un lucru nu poate fi tăgăduit : arta a avut de înregistrat pierderi în toate timpurile; ni se pare însă că în secolul al XlX-lea omul abordează ruinele presimţind iminenţa unui dezastru mai pustiitor. Este secolul arheologilor care caută oraşele şi edificiile dispărute ale timpurilor vechi. Înaintea acestora, a fost însă romantismul. Venera¬bilele turnuri de cetăţi, catedralele încercate de vre¬me, castelele în ruină apar deodată în strălucirea unei noi transfigurări. Caspar David Friedrich pictează ruinele unei abaţii gotice în zăpadă, străjuită de stejari uriaşi. Pe insula Păunilor (Pfaueninsel), reşedinţa sa preferată în apropiere de Potsdam, regele Friedrich Wilhelm al III-lea al Prusiei pune să i se construiască un castel sugerând o ruină de cetate. Iar studenţii îşi oficiază legământul de libertate în vechi curţi de cetate.

Dar, apoi, sub Napoleon începe marea campanie de prădare şi dislocare a picturilor, statuilor şi frescelor. Mai târziu, vase întregi încărcate cu opere de artă pornesc spre America, care le oferă o nouă patrie. Negoţul cu obiecte de artă devine o afacere ca şi vânzarea de brevete pentru produse chimice şi tehnice. Muzeele cresc. Dar, cu toate că ocrotirea monumentelor devine o parte a activităţii de stat iar păstrarea şi restaurarea operelor de artă cunoaşte o dezvoltare fără precedent, se dezlănţuie noi mişcări „iconoclaste”. În vâlvătaia celui de al doilea război mondial sunt distruse numeroase opere de artă; în acelaşi timp, însă, multe altele sunt salvate datorită prevederii şi energiei unor oameni inimoşi, cărora le fuseseră încredinţate.