Talent, Inspiratie, Geniu în Artele Vizuale

I. Inspiraţia

Manifestându-se mai mult sau mai puţin ca o acţiune din afară, inspiraţia este na-tură sau supranatură în funcţie de epocă, mediul social, temperamentul psihologic sau

vocabular.

Unii artişti invocă dumnezeirea sau muza, pentru că inspiraţia artistică nu s-a de-taşat de toate aspectele religioase, iar la un anumit grad de profunzime psihologică sunt înclinaţi să gândeasca religios Inspiraţia artistică constă în a deveni cu totul plin de su-biect, să fi prezent în el şi să nu te linişteşti până ce forma artistică nu a fost turnată şi rotunjită în sine.

Artiştii, scrie Nietzsche, au interesul ca lumea să creadă în intuiţiile bruşte, în aşa-zisele inspiraţii În realitate, imaginaţia artistului sau a gânditorului autentic produce constant lucruri bune, mediocre şi proaste, respinge, alege, combină.

Fiecare spirit este traversat de idei subite şi de soluţii cu aparenţa noutăţii.

Psihologia, în toate domeniile sale tinde să stabilească realitatea acelor bruşte con-tribuţii, a acelor descoperiri nesperate, a acelor schimbări instantanee şi irezistibile, lovi-turi de trăznet ce se pot grupa sub numele de inspiraţie. Inspiraţia este un şoc, precum emoţia, atenţia brusc fascinată; o ruptură a echilibrului şi readaptare, ceva nou, care intră în acţiune şi întrerupe un şir de operaţiuni mentale. O stare afectivă mai mult sau mai pu-ţin violentă,care poate merge până la exaltare, şi un brusc aflux de idei şi de imagini care se impun conştiinţei.

Inspiraţia poate reapărea în timpul execuţiei unei lucrari. Există artişti la care execuţia nu este decât succesiunea unor acte de inspiraţie.Ei pleacă deseori de la o stare sufletească destul de vagă, aceasta materializându-se într-o primă eboşă sau într-un prim fragment care cheamă altele. Uneori gândirea artistului se afla la jumătatea drumului dintre gân-direa normală şi alienare, expresia eului pur dar încă incomunicabil, care caută să reali-zeze într-o temă lirică subtilele mişcări ale sensibilităţii individuale.

Uneori inspiraţia are aspectul unei actualizări bruşte, însă în realitate ea se reali-zeaza datorită unei munci mai mult sau mai puţin conştiente, aflându-se prealcătuită până la un anumit punct prin condiţia subiectului.

Adesea cele mai mari opere de artă au fost create ocazionate de un motiv cu totul exterior, spre exemplu pentru relizarea unor tablouri li s-a indicat artiştilor scopul şi o-biectul lor, aceştia fiind totuşi capabili să se inspire.

Studiul atent al numeroaselor cazuri de inspiraţie estetică ar arăta că ideea care apare ca nouă în cursul inspiraţiei este o idee veche ce a trăit împreună cu artistul şi s-a dezvoltat în el, căpătând la un moment dat valoare nouă. Se întâmplă ca ideea să rămână în stare latentă neexploatată şi să nu se impună decât mai târziu, sub forma inspiraţiei.

Ideile şi emoţiile se dezvoltă luând în faţa conştiinţei creatoare multe forme, diferite şi in-complete, înainte de a deveni opere; în dezvoltarea lor se îmbogăţesc cu întreg conţinutul individului demonstrându-se legătura inspiraţiei cu individul şi faptul că ea este în acelaşi timp un sfârşit şi un început.

Impulsul spre creaţie poate veni cu totul din afară şi unica cerinţă importantă este numai aceea ca artistul să aibe un interes esenţial şi să lase ca obiectul să devină viu în si-ne. Un artist cu adevărat viu, descoperă tocmai datorită acestei naturi vii a sa, mii de im-pulsuri spre activitate şi inspiraţie, ocazii pe lângă care alţii trec fără să fie afectaţi de ele.

Nietzsche afirma că imaginaţia artistului produce constant lucruri bune, lucruri rele si lucrurile cele mai rele, iar eul subliminal construieşte fără intrerupere tot felul de com-binaţii pe care le triază conştiinţa. Inspiraţia pune în joc puterea creatoare a spiri-tului, productivitatea fiind starea normală a spiritului care este creaţia continuă, ce creează şi recrează.