Ludwig van Beethoven

Istoria muzicii universale cunoaste multi compozitori mari, ale caror lucrari au supravietuit veacurilor, dar singur Beethoven, dintre toti , a fost supranumit Titanul. Titan, ca artist si ca om deopotriva, fiindca in arta, ca si in viata a invins prejudecatile timpului sau, a incurajat nazuintele spre libertate ale popoarelor ce se trezeau din lungul somn al unei istorii vitrege, a inlaturat destoinic piedicile ce i s-au ridicat in cale si s-a inaltat, asemenea unui vultur, deasupra amaraciunilor care l-au insotit pana in cel din urma ceas.

Ludwig van Beethoven s-a nascut in ajunul unei epoci cand Europa era strabatuta de la un capat la altul de ideile noi ale schimbarii oranduirii feudale. Ideile acestea actionau ca un ferment asupra gandirii tuturor, desteptand in popoarele asuprite energii proaspete. Pentru felul cum a stiut, prin muzica sa, sa inaripeze sufletele, sa devina un ecou al framantarilor timpului cand a trait, Beethoven a fost socotit un artist revolutionar.

Revolutionar, intr-adevar, deoarece a inteles sa-si poata exprima nestanjenit gandurile si descatusa puterile ce mocneau intr-insul, in vederea fauririi unei societati noi, a unei lumi libere si drepte.

Acestea le-a cantat Beethoven in muzica sa. El spunea ca: "arta este o republica, unde fiecare e dator sa faca tot binele de care este in stare, pana si in cele mai vitrege conditii".

Conditiile in care Beethoven a trait si a creat o opera pe cat de vasta pe atat de importanta, au fost cum nu se poate mai vitrege. A vazut lumina zilei intr-o familie impovarata de griji fara numar, a trebuit sa se zbata mereu spre a studia muzica si a-si castiga existenta, fiinta cea mai apropiata - un nepot de frate, in care isi pusese toata nadejdea- l-a dezamagit prin purtarile sale, ba a trebuit sa indure si lovitura cea mai cumplita unui muzician, pierderea auzului.

- Un muzician surd? - a gemut el indurerat. Cum ar rade lumea de mine! E ca si cum un pictor ar fi orb, un atlet n-ar avea brate, un dansator ar ramane fara picioare.

A umblat luni si ani in sir pe la medici in speranta ca-si va recapata auzul. Dar cu cat vizitele acestea la specialistii cei mai vestiti se inmulteau, cu atat surzenia era mai definitiva.

- Cand voi auzi din nou? - intreba el, cu o raza de speranta in priviri.

- Nu putem cunoaste cauza raului, asa ca nu va putem ajuta - raspundeau medicii.

- Ce-ati spus? - striga Beethoven, cu o expresie de panda pe fata. Voi auzi in curand intr-adevar?

Nu citea sau nu voia sa citeasca pe buzele lor raspunsul groaznic: niciodata, niciodata nu vei mai auzi! Cand, intr-un tarziu, s-a convins ca nimeni nu-l poate ajuta, a exclamat cutremurat:

- Doamne, de ce nu mi-am pierdut picioarele sau ochii? As indura orice, numai sa pot iar auzi!