Influența Tradițiilor Populare Românești Asupra Filosofiei și Religiozității lui Constantin Brâncuși

Brâncuşi şi-a asumat tradiţia populară a satului românesc în care s-a născut, ale cărei influenţe se regăsesc pe mai multe planuri: în „filosofia naturalităţii” (revelată de textele şi aforismele sale), în religiozitatea sa complexă (asemănătoare „creştinismului ţărănesc”), în comportamentul său cotidian, în modul în care şi-a mobilat atelierul din Impasse Ronsin şi mai ales în opera sa.

Din textele şi aforismele brâncuşiene se desprinde o asumare a înţelepciunii populare româneşti, pe care el o numeşte „filosofia naturalităţii”, care conţine şi normele de conduită morală strămoşească (ce se regăsesc în zestrea de proverbe a satului românesc). Aportul cel mai important şi original al lui Brâncuşi în sculptura modernă poate fi, în ultimă instanţă, exprimarea viziunii populare româneşti a lumii, care era un element constitutiv al filosofiei artistului.

Brâncuşi a explicat şi modul în care se aplică „naturalitatea” în viaţă şi artă, ca şi beneficiile care se obţin din acest lucru. În artă naturalitatea este gândire alegorică, simbol, sacralitate sau căutarea „esenţelor ascunse” în material. Arta trebuie să intre în comuniune cu natura şi să-i exprime principiile, de aceea sculptura rămâne o expresie a acţiunii naturii (în vederea realizării unei lucrări, el pornea întotdeauna de la natură şi de la o idee).

Ideea de „viaţă proprie” a materialelor de lucru este legată de credinţa lui Brâncuşi că orice lucru natural conţine „spirit” (suflet), pe care un sculptor priceput trebuie să ştie să îl aducă la suprafaţă. Astfel, o sculptură brâncuşiană nu este copia unei imagini din natură, ci forma vizibilă a „esenţei cosmice” (spiritul) aflată în interiorul materiei. Pentru Brâncuşi minunile vieţii şi naturii însemnau şi manifestarea spiritelor care se află în lucruri. De aceea arta lui se înscrie într-o tradiţie artistică cu origine arhaică, a cărei funcţie principală era aceea de a exprima miturile şi prezenţa sacrului. Această întoarcere la origini l-a făcut aşadar să regăsească esenţa sacră a lucrurilor naturale, care permite omului să se apropie de absolut.

„Filosofia” lui Brâncuşi, aşa cum a fost denumită generic de exegeţi, este reprezentată în mare măsură de filosofia naturalităţii strămoşeşti, care, la rândul său provine din panteismul-animist al României rurale, ce este de fapt o credinţă ancestrală a ţăranilor români. Convingerea lui Brâncuşi că lucrurile naturale au o „esenţă cosmică”, ca şi respectul său pentru materialele care trebuie să-şi continue „viaţa naturală” şi după ce au fost lucrate de artist, corespund acestui panteism-animist, în care Dumnezeu se identifică cu realitatea în integritatea sa, iar toate lucrurile şi fenomenele naturale sunt astfel însufleţite de o esenţă spirituală de origine divină. De altfel el credea, în acelaşi spirit, că „Dumnezeu e peste tot”.

Brâncuşi nu a rămas un ţăran arhaic şi înţelept. El devenise şi un intelectual sofisticat, un filosof subtil aflat în căutarea adevărului absolut, care tindea spre perfecţiune, foarte implicat în avangarda pariziană. În faza majoră a creaţiei sale (1907) el va reveni însă mereu la temele mitice ale mitologiei satului gorjean. Această dublă personalitate a lui Brâncuşi (ţăran /intelectual) se va exprima şi prin dualismul (arhaic/modern) noii sale arte.

Comportamentul lui Brâncuşi în viaţa cotidiană urma şi el în esenţă normele satului românesc, ale cărui valori despre bine şi rău se aflau în „filosofia naturalităţii” şi în „doctrina străbunilor”. „Ţărănia” lui Brâncuşi trebuie însă înţeleasă ca o stare de spirit a unui om care şi-a păstrat apartenenţa la valorile estetice şi etice ale satului natal, care au devenit ulterior şi surse de inspiraţie în arta sa. În acest fel se explică şi comportamentul etic şi atitudinea ţărănească a lui Brâncuşi la Paris.

Era cunoscut prin bunătate, omenie, bună vecinătate, ospitalitate, cumpătare, oralitatea „esopică”, admiraţia pentru muzica populară românească şi modul de a se îmbrăca sau de a găti mâncarea ca un ţăran român.

Mobilierul din atelierul lui Brâncuşi era de asemenea ţărănesc (în stil oltenesc) şi era executat de mâna lui într-o manieră de maximă simplitate. Acesta îi amintea de originea sa, dar, în acelaşi timp alcătuia un cadru pur, prielnic lucrului şi vieţii în atelierul-locuinţă, care era chiar lumea proprie lui Brâncuşi, pe care şi-o crease singur, ce reflecta concepţiile sale filosofice, legate de naturalitate şi simplitate.

Brâncuşi a fost influenţat de tradiţiile populare româneşti şi în arta sa, dar a învăţat să fie „tradiţional” doar după sosirea sa la Paris, sub influenţa curentelor artei moderne şi mai ales a primitivismului. După o lungă evoluţie intelectuală şi mari transformări, el a redevenit „ţăran” când a încercat o recuperare prin arta sa a sensurilor unor simboluri primordiale, care le-a preluat din folclorul românesc (dar nu numai).

Seninătatea şi puritatea absolută care se degajă din operele sale, ca şi esenţialitatea formelor ce decurg din acest proces de abstractizare este conform vechii arte populare româneşti. Din acest motiv se constată la lucrările sale o simplitate a originilor preistorice, de natură cosmogonică, anterioare oricăror civilizaţii.

Practic „primitivul” pentru Brâncuşi se identifica în mare măsură cu complexul de tradiţii, legende, obiceiuri şi ornamente din folclorul românesc. Sculpturile sale în lemn prezintă simţurilor forţe spirituale, asemenea producţiilor artistice primitive. Aceste influenţe plastice din arta populară românească se regăsesc atât sub aspectul formal, cât şi ca metodă, cum ar fi de exemplu metoda simplificării şi stilizării tipice sculpturii ţărăneşti în lemn sau a „cioplirii directe”, practicată de artizanii creatori de stâlpi de cerdac.

Esenţa lucrărilor brâncuşiene provine din folclorul românesc, însă conceptul tehnic era în ton cu arta modernă (mai ales asamblările şi sculpturile-obiect brâncuşiene ilustrează contopirea tradiţiilor populare şi a înnoirilor avangardiste).

Constantin Brâncuşi avea o religiozitate complexă: sub aspect confesional era creştin ortodox (religie în care a crescut şi pe care nu a părăsit-o până la moarte), dar credinţa sa reală era foarte apropiată de creştinismul popular românesc („creştinism cosmic”).