Frumosul în artă

Descifrarea estetici porneşte, in cartea "Fumosul in arta" a domnului Gheorghe Achitei, de la premiza ca studierea estetici a fost si a devenit si mai dificila, ca realizarea unui astfel de studiu isi are meritele sale, dar in acelaşi timp constituie o activitate ce se desfasoara intr-un mediu vag ale cărui graniţe se întind in afara sferei noastre, si unde subiectivitatea este unul dintre principiile fundamentale. Estetica este ea insasi incapabila sa-si delimiteze propriile graniţe si sa stabilească cu precizie ceea ce poate fi dezbătut in cadrul ei, dar asta nu o face mai puţin revelatoare, si studiul ei nu va fi niciodată in van chiar daca va exista intodeauna posibilitatea contraargumentului.

Primul capitol al acestei carti isi propune sa lumineze puţin viziunea generala asupra esteticii, începând prin a lua in considerare apartenenţa estetici in grupul ştiinţelor sau nu. Răspunsul acestei probleme intarzie sa apăra de vreme ce studiul estetici este atât demers filosofic cat si ştiinţa. Aceasta confuzie se datorează numărului extrem de mare de preocupări estetice.

Cuvântul estetica provine de la studiile lui Baumgarten intitulate Aesthetica ce poate fi tradus prin simţire. Încercările lui Baumgarten de a pune bazele estetici ca ştiinţa s-au dovedit doar pe jumătate valorificate, deoarece termenul desemna in sine o arie extrem de mare –estetica a simtirii- pe când Baumgarten nu a dorit decât studierea "simţirii" doar din perspectiva unor anumite simţuri-auz, vaz- si doar in condiţiile in care acestea se raportau la arta si frumos. Pe parcurs, deşi termenul introdus de Baumarten –estetica- s-a păstrat, s-a dovedit ca preocupările investigate de estetica erau altele decât cele incluse in înţelesurile acestui cuvânt.

Astfel ca estetica este atât disciplina, adică încercare de sistematizare a cunoştinţelor despre arta, despre frumos, despre celelalte componente ale vieţii estetice, necesare formarii viitorul om de cultura- fara alta pretenţie decât simpla înţelegere a respectivelor domenii, cat si ştiinţa, atunci când se profilează o posibilitate de investigare a realului,din perspectiva unui grup de fenomene specifice. Trebuie sa fim conştienţi ca in anumite cazuri,estetica este o disciplina si in alte cazuri este ştiinţa.

Aria estetici fiind aşa de mare, a fost necesara impartirea ei in mai multe ramuri, existând o estetica generala ce dezbate, ceea ce dezbate problemele legate de consideraţiile globale despre frumos, graţios, sublim si termenii lor de opoziţie, despre arta si celelalte domenii apropiate, dar si estetici particulare: ştiinţa generala a artei, estetica industriala, estetica imbracamintei si lista se poate continua. In funcţie de modalităţile de abordare a fenomenelor pe care le studiază estetica exista un demers de tip filosofic, un demers de tip ştiinţific si un demers de tip scientizant in estetica.

Nu atât rezultatele general valabile sunt cele care motivează studiul estetici, ci nevoia umana de a medita asupra sensurilor existentei noastre.

Al doilea capitol isi propune prezentarea principalilor termeni la care se recurge in studiul estetici. Mulţi dintre termeni deriva oarecum din conceptul de forma si semnificaţiile lui. Ar trebui poate pornit de la recunoaşterea adevărului elementar ca existenta noastră se înscrie intr-un univers de prezente fizice distincte, variind nelimitat, pe care le percepem cu ajutorul simţurilor. Aceste prezente perceptibile prin văz sau auz ni se impun ca forme. Astfel apare forma ca aspect exterior, forma ca profil, ca figura, forma ca tipar, de aici si accepţia formei ca arhetip si prototip.

O alta clasificare da naştere formelor artificiale si formelor naturale. Daca formele naturale ne apar fie ca vii, fie ca neînsufleţite, formele artificiale se subîmpart in funcţie de materialitate, de condiţia spaţiala, de utilitate, de funcţionalitate. Formele utilitare cat si cele non-utilitare permit o alta clasificare in funcţie de modul de obţinere: artizanala sau industriala. In funcţie de implicarea omului in creaţie, forma devine original, copie sau replica.

Originalitatea si confundabilitatea împarte formele in originale si standarduri. Capacitatea unei forme de a fi generatoare de spectacol o poate face o forma expresiva sau, dimpotrivă o forma inexpresiva. Pe linia distincţiei intre formele originale si formele standard, intre formele expresive si formele inexpresive, apar termeni de produs. Obtinrea unei forme originale, capabile sa şocheze, realizata prin prelucrare directa de cineva dispunând de talent si meşteşugul necesar sta sub semnul creaţiei. Opusul creaţiei este producţia. Forma ca obiect intra doar sub semnul producţiei, forma rezultata in urma creaţiei este o opera de arta.

Se considera ca in fata unei opere de arta nu poţi fi impasibil, ci ti se trezeşte o anumita stare, dispoziţie. Intrate in sfera artelor, a artelor plastice si a artelor decorative, formele primesc noi semnificaţii; pentru artele decorative se impun folosirea termenilor de decoraţie, ornament si podoaba, fiecare cu sfera lor de aplicabilitate si cu distincţii ferme intre ele. Pentru artele plastice forma ni se dezvăluie ca imagine.

Multiplicarea formelor aduce in atenţie termenii de: copie, replica, exemplar de tiraj sau de serie mica, reproducere.

Modul in care ne raportam la formele artistice, expresivitatea lor aduce in discuţie percepţia formelor. Astfel ca ne putem raporta obiectiv, percepţia formelor fiind determinata de lumina,poziţia formei, distanta dintre forma si cel ce o priveşte, dar si subiectiv, având in vedere implicarea noastră afectiva deterinata de cultura noastră, de aspiraţii, de idealuri etc.

Capitolul "Forme si sentimente" aduce pentru început termeni precum emoţie, satisfacţie, plăcere si sentiment, incercnd pe cat posibil sa ne ofere o imagine cat mai exacta despre semnificaţiile lor. Toţi aceşti termeni sunt necesari pentru a defini oarecum senzaţiile trăite in preajma formelor, fiecare cu caracteristici proprii care încearcă sa definească cat mai exact trăirile noastre. In funcţie de implicarea noastră emoţionala si de experienţele anterioare apar si termeni de trăire, gust si sentiment. Primul se explica ca implicare intensa a fiinţei umane in relaţie cu ceea ce este perceput, specific trăirii apare faptul ca ea are profunde ecouri in viata psihica, imbogatindu-se intodeauna pe plan individual, expeienta umana. Gustul desemna deschiderea fiinţei umane, in limitele experienţelor trăite, spre calităţile estetice obiective ale formei, iar sentimentul constituie o stare afectiva complexa si relativ constanta, in lumina căreia ceea ce este contemplat se pretează unei judecaţi de valoare.

Încercarea de a da o definiţie unor senzaţii umane se dovedeşte de cele mai multe ori imposibila, si relativa ceea ce face ca studiul estetici sa para greşit direcţionat sau inutil, dar cu toate acestea nu putem nega inexistenta acestor trăiri resimţite in preajma formelor si trebuie pe cat posibil sa le găsim o explicaţie posibila chiar daca nu intru totul adevărata.

O alta problema dezbătuta este cea a categoriilor estetice. Problema categoriilor estetice este justificata de nevoia omului de a se orienta si domina haosul creat de multitudinea de senzaţii si ordonarea acestora in anumite tipare categoriale. Sunt deosebite douăsprezece categorii, intelese drept acele forme sau principii ale intelectului reprezentând condiţiile primordiale ale oricărei experienţe. Deşi numărul s-a mărit sau redus in timp categoriile estetice au rămas in aceeaşi schema de doisprezece impartite in patru grupe a cate trei astfel:de calitate, de cantitate, relaţie si modalitate.