Cultură și intercultură

1. Introducere: interculturalitate, posibilitatea unei definiţii şi propuneri epistemice

Interculturalismul porneşte de la o perspectivă diferită asupra conceptului de cultură. „Cultura trebuie înţeleasă ca fiind reprezentată de valori în continuă schimbare, de tradiţii, relaţii sociale şi politice, create pretutindeni, propriu unui grup de persoane [ ]. Ca atare, nu include doar elemente tangibile, ca mâncarea, sărbătorile, vestimentaţia, expresiile artistice, ci şi manifestările mai puţin tangibile, ca stilul de comunicare, atitudinile, valorile, relaţiile familiale.” (Nieto, S., apud Anca Nedelcu, op.cit., p.19)

Aşadar produselor li se adaugă şi interacţiunile şi modalităţile de reprezentare şi raportare ale valorilor, extensia comportamentală ca acţiune în achiziţie şi desfăşurare. Deci cultura include tot ce face parte din viaţa reală. Dar în virtutea definiţiei sociologice a omului, ca fiinţa socială, şi a celei antropologic-psihologică, ca fiinţă dotată cu conştiinţă şi libertate, subiecţii umani interacţionează prin flash-uri de culturi diferite, ceea ce invită la percepţii de adâncime a interculturii, ca model al unui „iceberg cultural”. (Ceea ce este sub „nivelul mării” reprezintă matricile şi etosurile culturale specifice, fundamentat a ceea ce e „deasupra mării”, o interferenţă unitară păstrând diversitatea valorilor).

Fiecare membru al unei culturi este implacabil infuzat de un „program mental”: simbolul (puterea de reprezentare), eroul (glorificări veritabile de comportament, proiecţie superioară, ipostaziată, a unei culturi), ritualul (activităţi definitorii sociale şi colective) şi valoarea (standarde de performanţă unanim acceptate). În virtutea acestui program mental, educaţia interculturală păstrează esenţa şi dezvoltă comunicarea între culturi diferite, garantează unicitatea şi dezvoltă personalitatea prin:

- aptitudini: curiozitatea, deschiderea spre diversitate;

- cunoştinţe privind grupuri sociale;

- abilităţi de interpretare şi relaţionare;

- abilităţi de interacţiune şi descoperire;

- abilităţi de reflecţie şi evaluare critică.

E nevoie de o dezvoltare a competenţei interculturale, întrucât e necesară în toate contextele sociale, de la micro- la macro- universuri; ea se construieşte progresiv, dincolo de etnocentrism şi prejudecăţi; demarează în virtutea competenţei culturale proprii; echilibrează balanţa maniheic-structuralistă a extremelor xenofobie – etnocentrism – fundamentalism, dualitatea subiectiv – obiectiv, inter – extra, liberalism – conservatorism, etc.

Imi propun mai jos să radiografiez conceptele de cultură – intercultură, (cu educaţia inerentă lor), să evidenţiez concepte împrumutate de educaţia interculturală, marcând valorile interstiţiale ale diferitelor culturi evaluate într-un orizont intercultural.

2. Excurs asupra culturii

Termenul de cultură poate fi interogat în direcţii diferite de conceptualizare: lingvistic, istoric, antropologic, psihologic, sociologic, filozofic, etc. Kluekholm, un sociolog al culturii, oferă şase tipuri de definire:

- o paletă descriptivă a trăsăturilor şi elementelor culturale ale unei comunităţi;

- o viziune de evaluare istorică a tradiţiilor, obiceiurilor;

- definiţii normative, regulative şi principiale, dezirabile pentru o comunitate;

- definiţii psihologice în care cultura e interogată ca învăţare, ca formare a comportamentelor, habitudinilor;

- definiţii structurale care scot în evidenţă elementele valorice ale unei culturi specifice unei comunităţi;

- aspectul genetic al culturii, adică specificitatea ei pe fondul genetic şi social al comunităţii formatoare. (Kluckholm, apud Constantin Cucoş, op.cit., p.56)

Cultura, ca desfăşurare didactică de manifestări umane şi interumane dezvoltă etnocentrismul, termen ce poate priza naţionalismul, închiderea culturii în ea însăţi, reducerea la stereotipie, întrucât inerţia insului social predispune viaţa socială la conservare şi cimentare. Oare valenţele culturale nu capătă universalitate prin paradigma inter-culturilor la societăţi diferite?