Bucureștiu ca peisaj - Bisericile din București

Motto:

„În Biblie, unul dintr cele mai semnificative momente de după Geneză se referă nu atât la abilitatea fiului lui Adam de a funda orașe în care nu avea cine locui deocamdată, cât la un vis a cărui urmare este un gest ziditor.”

Augustin Ioan – ,,Spațiul sacruˮ

Bucureștiul ca peisaj - bisericile și construcțiile de cult

În ceea ce privește Bucureștiul ca peisaj considerăm că există mai multe puncte de vedere din care să privim acest subiect : Spațiul sacru al bisericii (ca percepere), spațiul și peisajul – construcție și arhitectură, materiale folosite, și o evoluție în timp.

Bucureștiul, întră cumva în orașul eclectic cu amestec de rural, urban, industrial și cultural, sau transpunând dinintr-un alt plan de referință, cum spunea N. Iorga, un fel de sinteză a spiritualității românești. Adica pe fondul autohton, țărănesc , balcanic s-au suprapus influențele culturii franceze, italiene și germane. Bisericiile rămânând poate singurile clădiri, datorita canoanelor și cutumelor prin care construcțiile de cult rămân aproape neschimbate în timp ca stil.

Una din cele mai frumoase descrieri, pline de farmec, ale bucureștiului vechi o face Ionescu Gion în cartea sa ,,Istoria Bucureșcilorˮ , descriind percepția peisajului bucureștean plin de verdeață cu grădini, și multe turle ale bisericilor care se înălțau mult peste casele mici.

,,Călĕtorul care, în secolul XVII și 'n secolul XVIII, venia véra, pe drumul Giurgiuluĭ spre Bucurescĭ și se opria în délul Văcărescilor, avea totdéuna dinainte-ĭ, în vale, uă priveliște la care se uita cu drag și fără sațiŭ. – uă verdéță nesfârșită se 'ntindea înaintea ochilor sĕĭ de la pólele Văcăreșcilor și pênĕ la capul Podului Mogoșóĭeĭ: eraŭ nenumĕratele grădin și ogrăḑĭ ale Bucureșcenilor, din miḑlocul cărora se 'nălțaŭ, strălucind la sóre, turlele albe, roșiĭ, galbene ale mănăstirilor și bisericelor bucurescene."( Ionescu Gion–,,Istoria Bucureșcilorˮ– editia 1899)

Carmen Sylva (Elisabeta Doamna) povestește impresiile și sentimentele sale, create de prima întâlnire cu peisajul Bucureștiului : ,,Când sosĭ în gară și ne urcarăm în trăsură, esclamaiŭ de adnirațiune, pentru că, pe de-asupra penelor carĭ fâlfâiaŭ la căscile soldaților, pe desupra cailor și stégurilor, din colo de acéstă mare de capete omenescĭ, zărisem orașul culcat între coline și întinḑêndu-se printre vălcelele înverḑite. Cu acoperișurile séle sclipitóre, cu sutele de micĭ bisericĭ, cu casele séle verḑĭ, galbene séŭ albastre, - tóte acestea scăldate într`un sóre strălucitor, care da pénĕ și lemnuluĭ scănteiéla zinculuĭ, - orașul mi-aducea órecum aminte Moscova.ˮ

Deasemeni Ionescu Gion, în ,, Istoria Bucureșcilor ˮ, îl citează pe Ion Ghica : ,,Când, dupĕ délul Mitropolieĭ, într'uă séră de deniă, în liniscea melancolică a apusuluĭ, începea tóca la uă sută de bisericĭ, cu miliónele de sunete pe tóte tonurile, carĭ se vĕrsaŭ în aer din miile de clopote marĭ și micĭ ale orașuluĭ, note carĭ alergaŭ din tóte turlele ca sĕ se confunde într'un huet general și se suiaŭ împreună la cer lățindu-sĭ neîncetat vibrațiunile, arucându-se în cadență ca nisce taluzurĭ împinse unele peste altele către malul nevĕḑut, atmosfera întrégă părea transformată într'un vîrtej de armoniă, și sufletul, coprins de uă sensațiune plină de pietate, se simția atras către rugă. În miḑlocul aceleĭ vijeliĭ de sunete, precum ochiul distinge, într'uă mare înfuriată, pânzele coăbielor printre spumegatul alb al joculuĭ valurilor, asemenea urechia deosebia, în miḑlocul huetuluĭ, glasul plângĕtor al clopotuluĭ de la Sftul Gheorge, repetând în cadență numele nenorocituluĭ Brâncovénu, sunetul jalnic și mândru al Antimuluĭ, bătaia rară și falnică a Sftuluĭ Spiridon, îngrănându-se cu Cărindarul și cu Curtea-Vechiă, clopotul de serbare al Colțeĭ, glasurĭ grave, străbătute în tóte părțile de timbrele ascuțite și argintiĭ a uă sută de clopote maĭ micĭ ale bisericelor din mahalale.ˮ