State naționale - politici supranaționale în era globalizării

În epoca de revoluţie ştiinţifică pe care o trăim, aproape totul, în domeniul istoriei, trebuie revăzut, regândit şi rescris. Exigenţa aceasta, majoră, presupune, în primul rând, ca punct de plecare, izvorul istoric şi, deopotrivă, profesionalism în materie, îmbinat cu deschiderea ştiinţifică faţă de toate ştiinţele umaniste sau pozitive care pot ajuta ştiinţa istoricăşi cea antropologică în căutarea adevărului; în al doilea rând, această exigenţă presupune obiectivitate ştiinţifică dusă, pe cât este omeneşte posibil, către absolut; antropologia, ca ştiinţă, nu poate fi sinceră sau nesinceră; ea este o ştiinţă umanistă – una din principalele ştiinţe umaniste, cu un grad de obiectivitate cât mai înalt posibil; iar obiectivitatea ştiinţifică înseamnă respectarea în cel mai înalt grad a unei exigenţe majore care vine din antichitatea romană: sine ira et studio.

Înainte de toate ar trebuie definite conceptele de bază ale acestei lucrări şi anume: stat, naţiune, politică supranaţională.

Statul este o entitate politică constituită dintr-un teritoriu delimitat de frontiere,din populaţie, şi dintr-o putere instituţionalizată. Statul este titular al suveranităţii şi personifică din punct de vedere juridic naţiunea. Din punct de vedere social statul este o instituţie a societăţii, dar şi un instrument în conducerea socială.

Naţiunea, precum se ştie, este o comunitate umană etnolingvistică, constituită în cursul unui îndelungat proces istoric, pe un teritoriu stabil, al ei, caracterizată în primul rând prin conştiinţă de sine şi, deopotrivă, prin voinţă politică, precum şi prin alte trăsături de natură materială şi spirituală, exprimate în forme specifice pe treptele istoriei, trăsături care-i reflectă unitatea în diversitate.

Naţionalismul reprezintă cel mai nobil sentiment şi, deopotrivă, cea mai sacră datorie, ale oricărui om care se revendică de la o naţiune. Naţionalismul său are la bază zestrea etno-genetică, modelată ulterior în mediile familial, naţional, social, spiritual, natural; apoi, naţionalismul său se materializează şi se defineşte printr-un efort de cunoaştere a moştenirii al cărei beneficiar este, printr-un sentiment fundamental de preţuire a acestei moşteniri, ca şi printr-un efort de amplificare şi chiar de înnobilare a ei; în paralel, nativul este pătruns, mereu mai mult, de datoria sacră de a-şi apăra, până la sacrificiul suprem, valorile naţiunii şi ale mediului în care a venit pe lume. În al doilea rând, crescut astfel, educat astfel - în cultul valorilor proprii şi al muncii pentru amplificarea, înnobiliarea şi apărarea lor -, ca naţionalist, dacă este un om raţional şi cu caracter, care nu poate fi manipulat, obiectiv vorbind nu poate încerca sentimente de invidie, de duşmănie, de ură şi nu poate agresa pe semenul său de altă naţiune, nu poate agresa naţiunea lui, pentru a-şi însuşi ceea ce de drept nu-i aparţine! Iată de ce ura, duşmănia, agresiunea nu se nasc la nivelul raporturilor fireşti între naţiuni, ci la incitarea/manipularea promovată de forţele interesate în învrăjbirea naţiunilor cu scopul de a le domina. Iată ce spunea marele nostru poet naţional, Mihai Eminescu despre acest cocept: “Naţiunea mea e lumea. Fără naţiunea mea nu e lume”.

Anvergura spaţială şi densitatea interconectării globale şi transnaţionale împletesc retele de relatii între comunităti, state, institutii internationale, organizaţii neguvernamentale şi corporaţii multinaţionale, care constituie ordinea globală.

Ca urmare, procesul globalizării este similar unui proces de ,,structurare”, prin aceea că este un produs atât al acţiunilor individuale cât si al interacţiunilor cumulative dintre nenumaratele agenţii si instituţii de pe glob. Globalizarea este asociată în principiu cu o structură globală, dinamică, în evoluţie, de facilitare şi constrângere. Structura este puternic stratificată, de vreme ce globalizarea este profund inegală. Aceasta reflecta atât inegalitătile existente şi generează noi procese de includere si excludere, noi învingători si învinşi.

Pe fondul unei competitţi acerbe între identităţi, unii autori consideră ca asistăm astăzi la o puternică criză de identitate la toate popoarele lumii, inclusiv a societăţii vestice.O analiză a termenului de identitate ar face lucrurile mai clare. Acest concept are o istorie destul de interesantă, că este unul în continuă schimbare, schimbare datorată fie entităţii care-şi propune identitatea, fie celorlalţi, care o receptează.

Toate teoriile identitare insistă pe ideea necesitătii existenţei celuilalt pentru construirea identităţii sinelui. Acest celălalt distinct este cel care ajută la definirea unui interes naţional. Identitatea nu este statică, ea este o variabila care depinde de contextul propriu-zis în care se formează (cultural, istoric, social, politic). Schimbările de identitate aduc inerent schimbări esentiale în configuraţia şi substanţa intereselor, şi, în mod implicit, şi a politicii unui stat. “Politica unui stat este expresia clară a politicii identitatii”- afirma Simona Rentea.

Este important să se facă distincţia dintre identitate statală si identitate natională, deşi de multe ori ele sunt considerate similare