Omul și Simbolurile

După modul nostru obişnuit de a gandi, noţiunea de simbol s-ar afla undeva, izolată intr-un empireu solemn, unde arareori ar veni să o viziteze cativa curioşi. E aici o ciudată neinţelegere,căci orice om foloseşte zilnic simbolismul fără să ştie. Cum spunea Aristotel: “cuvantul caine nu muşcă”(Cu toate că, la limită, cuvantul caine se identifică simbolic cu muşcătura. Dacă transferul nu are loc, ceea ce pare să presupună Aristotel, nu mai există simbol:Cave canem!)Nu e vorba deci, de un domeniu rezervat sau ocazional, ci de o practică de fiecare zi,in care rolul simbolismului constă in a exprima orice idee intr-un mod accesibil pentru toată lumea.

Simbolurile s-au nascut din dorinta omului primitiv de a incerca sa cunoasca mediul inconjurator si de a afla legatura dintre toate elementele cu care intra in contact.Acestea au existat dinaintea cuvantului si reprezinta transpunerea gandirii despre un anume lucru intr-un fapt real.Etimologic, cuvantul simbol vine din grecescul symbăllein, care inseamnă a pune impreună. Un symbolon era la origine un semn de recunoaştere, un obiect tăiat in două jumătăţi, a căror alăturare le permitea purtătorilor fiecărei părţi să se recunoască drept fraţi şi să se intampine ca atare fără să se mai fi văzut vreodată inainte.

Cand vorbim despre simboluri si simbolism ne confruntam adesea cu doua atitudini total diferite cu privire la aceasta tema.Pentru unii acest subiect este complet invechit si “antichizat”,un lucru de care nu mai poate fi preocupat nici un om rational al zilelor noastre.Altii se situeaza la cealalta extrema si considera ca simbolul este cheia intelegerii universului spiritual.

Omul are nevoie de simboluri pentru a aduce neintelesul in sfera tangibilului si pentru a se ocupa astfel indeaproape de el.

Simbolurile si metaforele isi fac simtita prezernta si in limbajul cotidian precum si in proverbele si expresiile idiomatice.Prin urmare ele au patruns si in fluxul imagistic amenintator al reclamelor,in sloganele si insemnele politice,in parabolele din universul spiritual religios.

In planul ideilor, un simbol este tot un element de legătură, incărcat de meditaţie şi analogie. El uneşte elementele contradictorii şi reduce opoziţiile. Nimic nu poate fi inţeles, nici comunicat fără participarea sa. De el depinde logica de vreme ce face apel la conceptul de echivalenţă, iar matematica nici ea, cu cifrele sale, nu se exprimă decat in simboluri.

Viaţa indeosebi e sursa cea mai fecundă a acestor procedee şi cea mai veche utilizatoare a lor. Le manifesta o dată cu emiterea primului sunet articulat de către omul primitiv. De aceea, un simbolism vital şi organic va exprima intotdeauna mai bine decat altul adevărurile de ordin spiritual, aşa cum o dovedesc parabolele evanghelice.

Deşi există multe cărţi care tratează acest amplu subiect, ele o fac dintr-un unghi limitat şi intr-un domeniu restrans, chiar atunci cand e vorba de lucrări de popularizare. Nici una nu lămureşte motivaţia logică a simbolismului.Dicţionarele nu fac decat un recensămant al cuvintelor, iar studiile de specialitate nu se aventurează in domeniul genezei lor.

Manfreder Lurker preciza :“semnificatia simbolului nu sta in el insusi,ci il transcede.Potrivit conceptiei lui Goethe adevaratul simbolism se afla peste tot unde particularul reprezinta generalul nu ca un vis sau ca o umbra, ci ca o revelatie vie o clipa.Pentru omul religios,simbolul este un fenomen concret in care ideea de divin si de absolut devin imanente si capata o mai mare expresivitate decat prin cuvinte.Din punct de vedere al istoriei mantuirii simbolul este expresia legaturii neintrerupte dintre creator si creatia sa.Atunci cand din bogatul original divin se releva imagini singulare , ele sunt in sens propriu <simbolon>o alcatuire aleatorie,o imbinare de timp si eternitate.Simbolul este in acelasi timp invaluire in mister si revelatie.”