Legendă - anterioritate a mitului

Problema anterioritatii relative a povestii, a legendei sau miturilor este una din cele mai discutate în cursul secolului al XIX-lea. Mult timp, s-a admis ca la origine a fost mitul, ca legenda a fost o deformare a acestuia, confirmata prin poveste. Iar numerosi savanti care, pornind de la o poveste data, au dorit sa urce la mitul presupus originar, au dat dovada, cel putin, de ingeniozitate. De exemplu, Gubernatis, care a restabilit mitul solar a carui ultima degenerescenta credea ca o vede în Cenusareasa .

Este evident ca povestirea înseamna mai degraba o recreare populara, iar literatura scrisa, una a minoritatii cultivate. Or, de multe ori, de exemplu la greci, persani sau hindusi, literatura contine si mitologia, în sens de culegere de mituri si de legende transmise prin scris. Uneori, chiar întreaga literatura este doar "mitologica" si nimic altceva. Literatura asiro-babiloneana nu contine, cu exceptia culegerilor de texte juridice si de formule magice, decât povestirea marilor fapte ale zeilor si ale regilor divini. La fel în Japonia, în Orient, textele sacre au ocupat si ocupa înca un loc important. Evreii nu aveau alta literatura în afara Bibliei, ale carei elemente istoric, juridic si religios sunt unite într-un tot indisolubil, fara nici o preocupare propriu-zis estetica.

Confuzia rezida în urmatorul lucru: deoarece povestea populara este o forma literara pe placul poporului, iar poporul, inferior elitei ca dezvoltare mentala si estetica, reprezinta un stadiu inferior si anterior al culturii umane, unii s-au crezut îndreptatiti sa proclame anterioritatea povestii fata de legenda si de mit.

Dupa Wundt, povestea ar fi deci anterioara istorisirilor care plac elitei, deoarece aceasta este amorala si miraculoasa, pentru ca este în proza si contine uneori un element de satira.

S-a indicat deja, ca amoralismul este un semn de înalta dezvoltare intelectuala si, prin urmare, ar dovedi mai degraba posterioritatea povestii, daca nu ar trebui sa reamintim ca povestile semi-civilizatiilor au întotdeauna o valoare morala, dar diferita de a noastra. Ca viciul sa fie acolo recompensat este într-adevar un punct de vedere moral.

Adevarul este ca la semi-civilizati exista un fond de teme care sunt când mituri, când legende, când povesti, în functie de momente, de circumstantele exterioare, de modificarile sociale.

Fie urmatoarea tema : un animal a facut un bine unui om care, în continuare,

nu vrea sa mai faca vreun rau acestui animal, nici tuturor celorlalte din aceeasi specie. Aceasta tema este frecventa în povestile populare, din Europa si din Asia si fiecare o povesteste, barbati, femei, copii, oricui. E frecventa de asemenea la populatiile totemiste si este, în acest caz, o legenda explicativa despre originea clanului totemic de care au cunostinta numai membrii clanului, membrii altor clanuri avînd legende de acelasi tip sau cu personaje diferite. În sfârsit, aceeasi tema cu personaje precise poate fi povestita doar novicilor cu ocazia initierii lor la societatea magico-religioasa; este atunci un mit, ca element ritual dintr-un corp sistematizat de credinte necesare la mentinerea grupului.

Când conditiile economice sau mentale se schimba, tema trece de la o categorie la alta, fara sa se poata spune ca a degenerat sau nu ; ea si-a schimbat doar aplicarea si atât.

Asemenea variatie în functie de rolul lor în viata generala este foarte accentuata în povestirile amerindiene despre coiot sau lupul preeriilor.

Acest erou este când un animal propriu-zis, totem sau protector, din care descinde rasa umana; când un demiurg sau un erou civilizator, care i-a învatat pe oameni mai multe lucruri utile ; fie, în sfirsit, un simplu animal, foarte viclean sau imbecil si limitat. Astfel de povestiri sunt uneori parte integranta a unei naratiuni cu caracter sacru, în legatura cu ceremonii determinate; uneori, dimpotriva, sunt povestite oricui se nimereste, ca argument. Uneori sunt desemnate cu precizie localitatile în care coiotul a facut un lucru sau altul; alteori actiunea se petrece cam la fel oriunde. În sfârsit, uneori faptele mari ale coiotului sunt reportate la începuturile lumii sau cel putin la o epoca foarte îndepartata; alteori, pare ca faptele s-au petrecut ieri si ca auditorii însisi ar putea, daca le-ar surâde norocul, sa întâlneasca un coiot oarecare, sa fie cel putin martori la stângaciile sau vicleniile sale.