Evoluționismul

Definirea antropologiei

Antropologia se ocupă cu studiul ştiinţific al omului. Este o disciplină holistică din două puncte de vedere: se ocupă de studiul tuturor oamenilor, din toate epocile şi tratează toate dimensiunile umanităţii. Pe scurt, antropologia poate fi definitã ca studiu al omului sau stiinţa umanitãţii.

Exista 3 mari perspective asupra antropologiei:

1. Perspectiva biologicã;

2. Cea de-a 2-a inţelege antropologia ca o parte a disciplinelor umaniste/antropologia filozoficã, definitã ca studiu filozofic al omului;

3. Ultima perspectivã priveşte antropologia ca o ştiinţã socialã, alaturi de sociologie, politologie, economie generalã şi psihologie socialã. Aceasta a dat naştere antropologiei culturale.

În centrul antropologiei se află ideea de cultură şi ideea că aceasta reprezintă specia umană, cã omul are capacitatea de a concepe lumea simbolic, de a preda şi învãţa aceste simboluri şi de a transforma lumea pe baza lor.

Istoria antropologiei

Antropologia a debutat ca ştiinţă a istoriei. Inspirată de triumful metodei ştiinţifice în ştiinţele naturale, antropologii secolului al XIX-lea considerau că fenomenele socio-culturale erau guvernate de legi şi principii care pot fi descoperite. Această convingere, existentă încă înainte ca ştiinţele sociale să-şi formeze teorii şi metode, era dublată de viziunea iluministă a umanităţii, concomitent încrezătoare în emanciparea socio-culturală a oamenilor şi critică faţă de îndepărtarea acestora de natura lor inocentă. Această dublă sensibilitate, faţă de tradiţie şi faţă de modernizare va caracteriza întotdeuna discursul antropologiei.

Rãdãcinile antropologiei culturale pot fi descoperite în Grecia Anticã; Herodot , pãrintele istoriei concomitent cu al antropologiei culturale. A încercat a-l influenţa pe Alexandru Macedon sã constituie un “stat al lumii”. Dupã cãderea Romei în sec V interesul pentru culturã a scãzut, astfel au intervenit aproape 1000 de ani de interes pentru religie şi divinitate; abia în sec XV a apãrut interesul pentru biologie şi altele.

Secolul al XIX-lea este caracterizat de dezvoltarea teoriilor evoluţioniste, deterministe, şi mitologiste în explicare omului şi culturii sale. Ca metodologie, studiul antropologic este văzut ca o analiză a informaţiilor coroborate din scrieri istorice, jurnale de călătorii şi speculaţii literar-filozofice. Ideea centrală a antropologiei evoluţioniste, care domină această perioadă, este aceea că este posibil studiul formelor incipiente ale umanităţii prin studierea triburilor "primitive", deoarece acestea se află pe o treaptă inferioară de evoluţie, informându-ne astfel exact asupra modului în care arătam.

În perioada de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea se impune treptat metoda etnografică a cercetării vieţii oamenilor prin locuirea pentru o perioadă împreună cu aceştia şi urmărirea lor îndeaproape. Tot acum se formulează teoriile moderne în ştiinţele sociale datorate lui Emile Durkheim şi Max Weber. Secolul XX prilejuieşte diversificarea teoriilor antropologice şi producerea de analize asupra unor teme antropologice.

Principalele teorii antropologice ale epocii sunt cele datorate lui H.Spencer, L.H.Morgan, E.B.Tylor, M.Weber.

De-a lungul istoriei, filosofi şi oameni de ştiinţã au încercat sã explice originile şi varietatea speciilor de pe Pãmânt. In timpul afirmãrii ştiinţei moderne în vestul Europei în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, credinţa tuturor era cã Dumnezeu crease toate organismele, mai mult sau mai putţn, aşa cum existã ele astãzi. Dar în acea perioadã a interesului crescând pentru studierea fosilelor şi a istoriei naturale, începuturile modernei teorii a evoluţionismului încep sã se contureze.

Evoluţionismul este concepţia conform căreia viaţa şi omul însuşi se află într-un proces continuu de evoluţie, guvernat de legi ale naturii pe care acesta le poate cunoaşte şi cu ajutorul cărora poate înţelege fenomenele din jur. Potrivit acestei concepţii, religiile au apărut ca urmare a neputinţei oamenilor de a-şi explica anumite fenomene cu ajutorul legilor naturii. Rolul zeilor ar fi tocmai acela de a explica tot ceea ce depăşeşte puterea de înţelegere a oamenilor. S-a trecut de la acceptarea existenţei unei lumi spirituale, alături de cea materială, la anumite personificări ale acesteia în fiinţe superioare numite „zei”. Mai presus de religie s-ar afla filozofia, iar cunoaşterea prin ştiinţă este considerată a fi cunoaşterea completă.