Politica agricolă comună - mid term review

Politica Agricola Comuna (PAC) este una dintre primele politici comune adoptate de Comunitatea Economica Europeana. De la bun inceput trebuie precizat ca termenul de “politica comuna” reflecta in mod fidel una dintre trasaturile definitorii ale PAC, si anume aceea ca, pentru circa 90% din produsele agricole, decizia nu mai apartine statelor membre, ci Uniunii Europene. In felul acesta PAC este una dintre cele mai vechi si mai integrate politici comune.

In jumatate de secol de existenta, Politica Agricola Comuna (PAC) a fost poate cea mai dezbatuta, controversata, analizata si reformata politica europeana.

PAC s-a schimbat destul de mult in anii 1950 pana acum, poate nu atat de mult cum doreau multi analisti si economisti, dar s-a schimbat. Dintr-o politica bazata la inceput pe subventionarea productiei si protectiei pietelor interne fata de producatorii non-europeni, spre o politica in care subventia nu mai urmareste stimularea productiei, ci direct sustinerea veniturilor si o politica ce favorizeaza dezvoltarea rurala si protejarea mediului.

Istoricul PAC incepe in 1957, odata cu semnarea Tratatului de la Roma privind crearea Comunitatii Economice Europene de catre cele 6 state (Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg). In 1958, ministrii agriculturii din cele sase state semnatare ale Tratatului s-au intalnit la Stresa (Italia) pentru a se pune de acord asupra modului de transpunere in practica a politicii agricole comune. Atunci s-au stabilit mecanisme care au ramas apoi cateva zeci de ani in functie: taxe asupra importurilor ieftine, subventionarea plasarii productiei pe piata mondiala, interventii pentru reducerea ofertei in anii cu productie abundenta. Tot atunci s-a stabilit ca ferma familiala trebuie sa ramana la temelia agriculturii europene, ceea ce a modelat mental structura dezbaterii pana astazi. PAC a intrat in vigoare din 1962. Efectiv, PAC a inceput sa functioneze din 1964, cand s-au facut primii pasi spre uniformizarea preturilor.

Problema cu o politica europeana complet integrata este ca fiecare tara tinde sa o considere un fel de cos comun din care trebuie sa apuce cat mai mult. Atunci s-a stabilit ca ferma familiala trebuie sa ramana la temelia agriculturii europene.

Aspiratia initiala de a imbunatati veniturile fermierilor prin modernizare, in conjunctie cu o politica de preturi prudenta, a fost inlocuita cu compromisul asupra nivelului sprijinului pentru preturile cerealelor (cote si preturi stabilite politic, prin negocieri intre guverne). Deja in 1968 se simtea nevoia unei reforme structurale a PAC, dar Planul Mansholt (dupa numele initiatorului sau, primul comisar pentru agricultura, Sicco Mansholt, fost ministru olandez al Agriculturii) a fost respins, iar PAC a devenit mai dezechilibrata si mai protectionista decat si-ar fi dorit Comisia si cei mai multi dintre expertii in politici agricole.

Cum fiecare tara incerca sa obtina subventii mai mari pentru produsele sale predilecte, s-a creat un lant vicios al supraproductiei: fermierii primeau mai multi bani daca produceau mai mult, statul (european) le dadea si mai multi bani ca sa produca si mai mult. Cata vreme piata a putut absorbi cantitatile produse, situatia a fost acceptabila. Dar la un moment dat piata s-a suprasaturat, iar productia orientata spre „vanarea” subventiei a continuat sa creasca. Asa s-a ajuns la celebrele „munti de unt” si „lacuri de lapte” care ramaneau nevandute. Surplusurile persistente ale anilor 1970 au generat presiuni bugetare: muntii si lacurile respective primeau subventii. Cum asta avantaja tarile agricole, iar lobby-ul fermierilor si partidelor cu baze in regiuni agricole a devenit tot mai puternic, intentiile de reformare a PAC, in special reducerile preturilor garantate, au intampinat o opozitie politica enorma.

Pe de o parte, PAC impune taxe vamale pentru productia externa, protejand astfel fermierii europeni, iar pe de alta parte, sustine cu subventii aceiasi producatori interni si impune un dublu cost statelor membre importatoare.