Îngrășăminte în cultura plantelor horticole

Noţiuni generale despre îngrăşăminte

Substanţele nutritive constituie, alături de apă, factorii de vegetaţie care se află cel mai frecvent în deficit faţă de necesarul plantelor, fapt pentru care prezenţa lor în cantităţi optime şi rapoarte echilibrate condiţionează cel mai mult producţia plantelor.

Îngrăşămintele sunt prezente într-o gamă mare de sortimente ( cu azot, fosfor, potasiu, macroelemente de ordin secundar, microelemente, îngrăşăminte complexe şi mixte, organice), iar cunoaşterea lor este necesară pentru a stabili, funcţie de condiţiile pedoclimatice şi culturale, ce îngrăşământ se va aplica, în ce doză şi perioadă, astfel încât plantele să transforme această investiţie într-un plus cantitativ şi calitativ de recoltă, în condiţii de eficienţă economică şi de menţinere a echilibrelor de mediu.

Din punct de vedere agrochimic prin îngrăşăminte se înţeleg substanţe minerale sau organice, simple sau compuse, naturale sau obţinute prin sinteză, sub formă solidă sau lichidă şi care se aplică în sol, la suprafaţa lui sau pe plantă cu scopul de a completa necesarul de ioni nutritivi pentru nutriţia plantelor, de a menţine sau ridica fertilitatea solului, de a spori producţia agricolă în condiţiile menţinerii echilibrului de mediu.

Îngrăşămintele se clasifică după mai multe criterii – chimic, fizic, tehnologic, agrochimic, accesibilitatea pentru plante, etc.

Din punct de vedere agrochimic se clasifică în:

- îngrăşăminte chimice;

- îngrăşăminte organice.

Îngrăşăminte organice şi agricultura ecologică

Îngrăşămintele organice cuprind anumite produse reziduale care provin din diferite sectoare ale economiei, unele zăcăminte naturale de natură organică, precum şi anumite culturi speciale. Se deosebesc, funcţie de provenienţă:

- îngrăşăminte organice locale;

- turba;

- îngrăşămintele verzi.

Îngrăşămintele organice ca resurse fertilizante prezintă următoarele caracteristici:

- au utilizare locală;

- calitatea lor se apreciază funcţie de conţinutul de elemente nutritive, de substanţe organice, prezenţa germenilor patogeni, metale grele;

- constituie o sursă energetică pentru microorganismele solului;

- reprezintă o cale de restituire a substanţelor minerale îndepărtate cu recolta;

- constituie o sursă de substanţe nutritive şi dioxid de carbon.

Agricultura ecologică (numită organică sau biologică) a apărut în Europa ca expresie a neîncrederii populaţiei în măsurile de siguranţă alimentară şi ca urmare a apariţiei de îmbolnăviri prin consum de produse purtătoare de noxe (dioxină, trichinele, salmonele, E. coli de tip O157, virus gripal, prioni etc.). Întrucât mai multe episoade de îmbolnăvire au fost generate de tehnologiile de tip intensiv, industriale, bazate pe forţarea producţiei prin suprafertilizarea terenului agricol, prin folosirea de biostimulatori (antibiotice, hormoni etc.) în alimentaţia animalelor, s-a conturat o cerinţă nouă, destul de puternică, care s-a transformat într-o adevărată mişcare de nivel european pentru obţinerea de produse agroalimentare prin tehnologii curate, nepoluante, fără substanţe indezirabile. La baza producţiei ecologice stă ideea că principala cauză a degradării calităţii biologice a produselor constă în intervenţia necorespunzătoare a omului la diferite niveluri structurale ale biosferei, iar cele mai grave efecte asupra omului rezultă din cumulul de greşeli privind solul, plantele şi animalele. Agricultura ecologică pune un accent deosebit pe calitatea naturală a produselor, aspectele cantitative şi productivitatea fiind pe un plan periferic.