Conceptul și tipologia factorilor de producție

Activitatea economică reprezintă o activitate specific umană ce urmărește satisfacerea nevoilor indivizilor și societății în limita restrictivă a resurselor. Obiectul activității economice îl reprezintă prelucrarea resurselor, folosirea lor cât mai eficientă.

Analiza activității economice impune, pe de o parte, aprofundarea aspectelor obiective ale dezvoltării ei prin prisma folosirii resurselor economice respectiv a factorilor de producție, iar pe de alta, a celor subiective privind acțiunea agenților economici.

Prin factori de producție înțelegem potențialul resurselor economice atrase în circuitul economic; altfel spus, totalitatea elementelor care participă la producerea de bunuri și servicii. In categoria factorilor de producție se cuprind: munca, elemente ale naturii (pământul, apa, energia eoliană), echipamente și instalații de producție, materii prime și materiale, energia, combustibilul, cunoștințele științifice (informațiile), activitățile manageriale etc.

Pe măsura dezvoltării societății, factorii de producție se multiplică și diversifică ducând la o creștere și diversificare a bunurilor de consum și a serviciilor, pe de o parte, iar pe de alta, la o perfecționare calitativă și structurală a resurselor economice.

La început au existat doi factori de producție, ei fiind denumiți originari (primary): munca și natura. Apoi a apărut factorul derivat tradițional - capitalul. În timp, au apărut și alții, astăzi fiind greu de spus câți factori de producție există în societate. Indiferent cum sunt clasificați și apreciați, factorii de producție contemporani se pot grupa în câteva categorii importante și anume: elementele naturale, munca, capitalul, progresul tehnico-științific, abilitatea și priceperea întreprinzătorului.

Noțiunea de factor de producție și o primă grupare a acestora o întâlnim la economistul francez J. B. Say, care la începutul sec. XIX a emis teoria celor trei factori de producție și a recompensării lor: munca primește salariul, pământul primește renta și capitalul primește profitul.

Productivitatea exprimă rodnicia utilizării factorilor de producție într-o activitate economică. Productivitatea “W” stabilește legătura cantitativă între producția obținută “Q” într-o perioadă de timp și factorii de producție folosiți “Fp” pentru obținerea acesteia, deci:W=Q/Fp. Modificarea în timp a nivelurilor productivității arată progresul calitativ al factorilor de producție, precum și mai buna combinare și utilizare a lor. Acest fapt reprezintă dinamica productivității și se măsoară prin indicele acesteia. Indicele productivității “Iw” este raportul procentual între nivelul productivității din anul curent “W1” și cel din anul de bază “W0” adică:

Iw=W1/W0*100

Productivitatea se prezintă sub diferite tipuri și se poate exprima prin diverși factori, în raport de diferite criterii.

In funcție de nivelul activității distingem: productivitatea locului de muncă, al secției, al întreprinderii, al ramurii, al economiei naționale;

In funcție de forma de exprimare distingem: productivitatea fizică, exprimată în unități materiale (m, l, kg, buc. etc.), în unități natural convenționale (T CC, UVM etc.) si productivitatea valorică, exprimată în unități bănești (leu, $, £, etc.);

In funcție de factorii de producție participanți distingem: productivitatea parțială a unui factor (productivitatea muncii, a capitalului, a pământului) si productivitatea globală a tuturor factorilor de producție care au contribui la obținerea producției respective;

In funcție de modul de calcul al indicatorilor distingem: productivitatea medie, productivitatea marginală, productivitatea netă, productivitatea brută.

Productivitatea parțială reprezintă eficiența cu care este utilizat un factor de producție, la un moment dat. Ea se calculează ca un raport între producția obținută “Q”, exprimată în unități

fizice, natural convenționale sau valorice și cantitatea factorului de producție luat în considerație, “Fp” (munca, pământul sau capitalul) exprimat în unități fizice și natural convenționale (ore de muncă, număr de mașini, suprafață de teren).

Productivitatea globală reprezintă eficiența cu care sunt utilizați toți factorii de producție, cei fizici, financiari, proprii și împrumutați.

Productivitatea medie (unitară) reprezintă eficiența cu care este folosită o unitate dintr-un factor de producție, într-un timp dat. Ea se calculează ca un raport între producția obținută și cantitatea dintr-un factor de producție.

Productivitatea marginală reprezintă surplusul de producție obținut prin creșterea cu o unitate dintr-un factor de producție, ceilalți factori rămânând constanți, deci:

Wmg=ΔQ/ΔFp

ΔQ - reprezintă producția suplimentară obținută,

ΔFp - reprezintă creșterea cu o unitate a factorului de producție luat în calcul

Wmg - reprezintă productivitatea marginală.

Creșterea eficienței cu care sunt folosiți factorii de producție în timp constituie o lege economică: legea creșterii productivității.

Această lege se poate exemplifica cel mai bine pe exemplul eficienței factorului de producție-muncă.

Creșterea productivității muncii presupune:

fie sporirea volumului de producție obținut cu același volum de muncă cheltuit,

fie obținerea aceluiași volum de producție printr-un volum mai mic de muncă cheltuit.