Cerințele Principalelor Culturi Agricole Față de Condițiile Meteorologice

Folosirea raţională a condiţiilor climatice în agricultură presupune cunoaşterea temeinică a modului în care plantele cultivate reacţionează la schimbările permanente în evoluţia condiţiilor atmosferice, ca parte compo¬nent ă a cadrului ecologic.

În cele ce urmează redăm, în lumina cunoştinţelor actuale, cerinţele prin¬cipalelor culturi agricole faţă de condiţiile meteorologice.

Culturile de cîmp

Grîul de toamnă

Grîul este planta de cultură cu cea mai mare arie de răspîndire, avînd şi cele mai multe centre de origine (Transcaucazia, China, Abisinia, Israel).

Pe glob, această cultură ocupă o suprafaţă de aproximativ 190 milioane ha. în emisfera nordică, zona de cultură a griului se întinde de la polul frigului (Verhoiansk) pînă aproape de ecuator, trecînd prin zonele de pădure, ante¬stepă, stepă, deşert şi subtropice. între aceste limite, grîul ocupă uneori ma¬sive uriaşe, alteori mici insule sau fîşii de trecere.

Lanurile acestei culturi urcă pe înălţimi de 4000 m în unele regiuni (Peru) şi coboară în altele la 300 m sub nivelul mării (Israel).

Răspîndindu-se pe o suprafaţă imensă în condiţii de climă extrem de variate, această plantă a dat naştere unui mare număr de forme (ecotipuri), care asimilînd condiţiile externe, au căpătat caractere specifice, atît din punct de vedere morfologic cît şi biologic. Aşa spre exemplu, formele adaptate la condiţiile din nord-vestul Europei au o lungă perioadă de vegetaţie, cerînd un climat umed cu temperaturi moderate; ca aspect se prezintă vi¬guroase, cu frunze late, puternic colorate în verde; aceste forme dau recolte bogate dar de slabă calitate. Cele adaptate la condiţii de secetă cu tem¬peraturi excesive, au căpătat caractere corespunzătoare: o perioadă scurtă de vegetaţie, o creştere rapidă, talie mică, frunze înguste, cer temperaturi ridicate, îndeosebi la coacere şi dau producţii medii în culturi neirigate.

Perioada de la semănat la răsărit

Germinarea. Pînă la o anumită limită, procesele de germinare se accelerează proporţional cu creşterea temperaturii şi umidităţii solului, în con¬diţiile unei aeraţii suficiente. Temperatura minimă de germinare este cuprinsă între 1° şi 4°C, temperatura optimă între 12° şi 20°C,iar maxima între 35° şi 40°C.

După unii autori (Nosatovski — 1950) procesul de germinare are loc chiar la 0°C între bulgări de gheaţă. Desigur că la temperatura apro¬piată de 0°C şi temperaturi cuprinse între 1°—5°C, germinarea se produce foarte lent, temperatura optimă fiind considerată cea cuprinsă între 12° şi 24°C.

Absorbţia apei este direct legată de creşterea temperaturii. Astfel, după 24 ore, seminţele aflate într-un pat germinativ cu o umiditate de 90% din capacitatea totală pentru apă, absorb de două ori mai multă apă la temperatu¬ra de 24°C decît la temperatura de 4°C Temperaturile mai mari de 24°C chiar dacă intensifică procesul de germinare în unele cazuri, nu este considerată fa¬vorabilă pentru evoluţia interioară a plantei.

Pe de altă parte, în condiţiile de cîmp, în prezenţa unei slabe umidităţi a patului germinativ, viteza de absorbţie poate chiar să scadă la o temperatură prea ridicată întrucît aceasta provoacă un deficit puternic de umiditate a aerului din sol, înainte ca boabele să absoarbă cantitatea de apă necesară germinării. Se întîmplă uneori ca boabele să piardă apa absorbită anterior.

Deci, în condiţiile unui deficit puternic de umiditate a solului (sub 30% din cea) temperaturile scăzute sînt mai prielnice decît cele ridicate proceselor de absorţie a apei şi de germinare a seminţelor.

în cazul cînd plantele pierd pentru o perioadă scurtă o parte din apa absorbită anterior, ele nu mor ci îşi reiau procesele vitale printr-o nouă umec-tare a solului dar în dezvoltarea lor ulterioară se prezintă mult mai slab decît plantele apărute din seminţe germinate normal. S-a observat că plantele au de suferit în asemenea împrejurări cu atît mai mult cu cît perioada întreru¬perii proceselor de germinaţie este mai lungă. Dacă această perioadă dep㬺eşte o anumită limită, germenii pier complet, datorită diferitelor boli sau dău¬nători, care atacă boabele încolţite îndeosebi cînd germinarea s-a produs la temperaturi ridicate (mai mari de 20°C). în asemenea împrejurări, lanul apare rărit, plantele care nu au fost distruse răsar neuniform, iar în unele cazuri cîmpul trebuie semănat din nou.

Este cunoscut că la suprafaţa solului, oscilaţiile de umiditate sînt mult mai puternice decît în profunzime. Foarte adesea, datorită insuficienţei umi¬dităţii la suprafaţa solului, plantele cu nodul de înfrăţire superficial se înră¬dăcinează şi înfrăţesc mai slab decît acelea la care nodul de înfrăţire se formează în adîncime. Din această cauză, în regiunile secetoase trebuie create con¬diţiile pentru formarea nodului de înfrăţire la adîncime mai mare, micşorîn-du-se astfel şi pericolul de distrugere a plantelor de către dăunători.