Serviciile publice

1. Noțiune și definiție.

Datorită organizării sale, statul este instrumentul de protecție a vieții și muncii cetățenilor săi, dar el este și protectorul spriritului național, care stăpânește pe fiecare cetățean. Pe lângă drepturile fundamentale ale statului (dreptul de a legifera, dreptul de a distribui justiția) statul ar trebui să fie un îndrumător al vieții private.

Astfel, pentru satisfacerea diverselor cerințe ale membrilor unei colectivități umane (hrană, locuință, trasport, cultură, sănătate, pază și ordine, asistență socială etc.), statul și colectivitățile locale pot înființa anumite organisme, denumite serviicii publice.

În literatura de specialitate, precum și în limbajul curent, noțiunea de „serviciu public” este utilizată într-un dublu sens, astfel:

- în primul rând, se utilizează sensul organic, desemnând un organism, o persoană juridică, publică sau privată prin care se realizează o activitate care satisface un interes public ( general)

- în al doilea rând, este folosit sensul material funcțional, prin care este desemnată activitatea desfășurată de organismul sau persoana juridică prestatoare a serviciului

Doctrina din țară și străinătate a consacrat în decursul timpului mai multe definiții care coexistă și astăzi. O primă definire, cea clasică, datând de la începutul secolului XX, consideră că serviciul public este acea activitate de interes general prestată exclusiv de persoane publice. Promotorii acestei definiții au fost specialiști francezi în dreptul public, conceptele lor fiind preluate de majoritatea țărilor europene. Astfel, profesorul Duguit definea serviciul public ca fiind „activitatea pe care guvernanții sunt obligați să o presteze în interesul celor guvernați, cosiderând că într-un serviciu public sunt întrunite trei elemente:

- o misiune considerată ca obligatorie pentru stat

- un număr de agenți instituiți pentru a îndeplini această misiune

- un oarecare număr de bunuri și fonduri destinate pentru realizarea acestei misiuni

O altă teză s-a conturat în anul 1939, fiind impusă de dezvoltarea economico-socială din acea vreme, faptul că serviciile publice nu puteau fi prestate decât de persoanele publice. Coraborat cu dezvoltarea economică a perioadei și implicit cu necesitatea asigurării unui număr sporit de servicii publice, statul și colectivitățile locale au fost nevoite să încredințeze prestarea unor servicii către persoanele private. Impusă de practică, doctrinarii au accepat ideea prestării unor servicii de interes general și prin intermediul unor firme private, dar sub controlul aministrației, întrucât se aprecia că persoana privată exercită în astfel de situații prerogativele puterii publice.

M. Văraru vede serviciul public ca un element esențial al organizării statului modern. Crearea și funcționarea serviciilor publice a schimbat, în timp, însăși structura piramidală a statului, care la început avea mai mult un caracter militar și polițienesc, abuziv și arbitrar, rigid și conservator. „ Statul suveran și despotic a fost silit, cu vremea, să se adapteze nevoilor izvorâte din noua orgazațiune și concepțiune dată serviciilor sale publice."

Pentru a fi în prezența unui serviciu public sunt necesare următoarele condiții:

- satisfacerea cerințelor membrilor societății

- înființarea lor să se facă prin acte de autoritate. Astfel, ministerele se înființează prin lege, organele de specialitate din subordinea Guvernului se înființează prin hotărâre a Guvernului, iar cele din subordinea ministerelor prin ordin al ministrului.

- activitatea lor se desfășoară în realizarea autorității de stat, personalul lor având calitatea de funcționar public

- sunt persoane juridice, având toate drepturile și obligațiile specifice acestora

- mijloacele lor materiale sunt asigurate, fie prin subvenții bugetare, fie prin venituri proprii

De aceea, serviciul public poate fi definit ca fiind acea organizație de stat sau a colectivității locale, înființată de autoritățile competente, cu scopul de a asigura satisfacerea unor cerințe ale membrilor societății, în regim de drept administrativ sau civil, în procesul de executare a legilor.