Protecția minorităților în dreptul internațional

SITUAȚIA JURIDICĂ A DREPTURILOR MINORITĂȚILOR

După cel de-al doilea război mondial, sarcina ocrotirii drepturilor omului și a creării normelor juridice pentru îndeplinirea acestui scop a fost încredițată Organizații Națiunilor Unite. După expunerea principiilor generale ale recunoașterii și ocrotirii drepturilor omului în Carta ONU, alte documente au fost adoptate pentru a da eficiență acestei protecții universale. Primul document asupra drepturilor omului adoptat sub egida Națiunilor Unite a fost Declarația Universală a Drepturilor Omului (DUDO). În ceea ce privește drepturile minorităților, nici Charta, nici Declarația nu conțin prevederi specifice. O propunere din partea Uniunii Sovietice de a include în Declarație un paragraf referitor la minoritățile naționale a fost respinsă de Adunarea Generală. Totuși, Adunarea Generală afirma în Rezoluția 217C(III) intitulată "Soarta minorităților" că ONU nu poate rămâne indiferentă față de soarta minorităților, dar complexitatea problemei a făcut dificilă adoptarea unei soluții uniforme și în consecință s-a luat hotărârea de a nu menționa această chestiune în textul DUDO. Declarația are ca scop afirmarea protecției drepturilor “'tuturor ființelor umane” și a principiilor fundamentale ale nondiscriminării și egalității în drepturi. Astfel, Declarația a adoptat un punct de vedere universalist și individualist, conferind drepturi tuturor ființelor umane luate individual.

După promulgarea DUDO, importanța protecției drepturilor minorităților a crescut. Referiri speciale au fost incluse în tratatele asupra drepturilor omului adoptate în următorii ani. Articolul 14 al Convenției Europene a Drepturilor Omului (1950) se referă la non-discriminare “pentru orice motiv ca... rasă, culoare, limbă,..., asociere cu o minoritate națională”.

Minoritățile sunt de asemenea menționate indirect în Convenția asupra Prevenirii și Pedepsirii Crimei de Genocid (1948). Convenția asupra Eliminării Tuturor Formelor de Discriminare Rasială prevede în art. 1 că “măsurile speciale luate doar în scopul asigurării avansării adecvate a anumitor grupuri sau indivizi nu va fi considerată discriminatorie cu condiția ca aceste măsuri să nu ducă la menținerea de drepturi separate pentru diferite grupuri rasiale.” Alte referiri la minorități apar în Convenția UNESCO împotriva Discriminării în Domeniul Învățământului.

Cea mai importantă și directă referire la protecția minorităților se află în articolul 27 al Pactului Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, articol care este considerat parte a dreptului cutumiar internațional. Textul art. 27 prevede: “În acele state în care există minorități etnice, religioase și lingvistice, persoanelor care aparțin acestor minorități nu le va fi negat dreptul, în comunitate cu ceilalți membri ai grupului, de a se bucura de propria lor cultură, de a profesa și practica propria lor religie, sau de a folosi propria lor limbă.” Formularea art. 27 ridică unele probleme de interpretare, dintre care cele mai importante sunt: stabilirea beneficiarilor acestor drepturi, determinarea naturii obligației impuse asupra statelor, determinarea drepturilor propriu-zis garantate.

STANDARDE EUROPENE

Diverse acorduri europene,declarații comune și directive interzic discriminarea rasială sau etnică.În ultimii ani,guvernele și organismele interguvernamentale europene au încercat să clarifice care politici și proceduri sunt discriminatorii și cum pot fi ele dovedite.Normele împotriva discriminării incorporate în tratatele referitoare la drepturile economice și sociale sunt deosebit de relevante pentru înțelegerea modului în care guvernele asigură în mod diferit accesul unor grupuri minoritare la serviciile publice în comparație cu majoritatea.

Recent,Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a aprobat un nou protocol care extinde și clarifică semnificativ protecția pe care Convenția Europeană o asigură împotriva discriminării.Protocolul Nr.12 prevede că ,,drepturile stabilite prin lege vor fi exercitate fără nici o discriminare pe bază de rasă,culoare, asociere cu o minoritate națională sau alt statut.Nu se vor face discriminări împotriva nimănui,de către nici o autoritate publică,pe nici un motiv ’’ . În conformitate cu noua directivă,statele trebuie să acorde o atenție deosebită plângerilor înaintate de persoanele ce se consideră discriminate.După ce presupusa victimă aduce probe și sugerează existența discriminării directe sau indirecte,sarcina probei îi revine pârâtului,care trebuie să dovedească faptul că acțiunile sale nu au violat directiva.

Majoritatea tratatelor europene referitoare la asigurarea serviciilor publice interzic discriminarea.Poate cel mai important tratat în acest sens este Carta socială europeană revizuită, al cărei Articol E prevede că ,,drepturile proclamate de Cartă trebuie exercitate fără discriminare pe bază de rasă,culoare,sex,limbă,religie, opinii politice sau de altă natură,proveniență națională sau socială,sănătate,asociere cu o minoritate națională, naștere sau un alt statut.’’

În drepturile omului putem distinge drepturi obiective, drepturi subiective, drepturi naturale, drepturi pozitive.

Dreptul obiectiv este „ansamblul normelor juridice care prefigurează scopurile generale ale vieții sociale, norme care au un caracter obligatoriu, pe care societatea ne poate constrânge să le respectăm”.

Dreptul subiectiv definește „facultatea unui subiect de a-și valorifica sau apăra un anumit interes, legalmente protejat, împotriva oricărei încercări de încălcare”. Dreptul natural este un element definitoriu în compunerea drepturilor omului, Hugo Grotius fiind unul din cei mai de seamă reprezentanți ai Școlii Dreptului natural susținea că dreptul natural este „totalitatea principiilor pe care rațiunea le dictează pentru înclinarea naturală a omului pentru viața socială” Dreptul pozitiv este dreptul aplicabil imediat, cuprinzând toate normele juridice în viguare. Protecția juridică a drepturilor omului se asigură prin două modalități: prin instrumente juridice internaționale, pe plan extern, iar pe plan intern prin normele sistemului de drept specific fiecărei țări în parte. Instrumentele juridice internaționale și-au făcut apariția în domeniul drepturilor omului datorită problemelor de sclavie și pentru reglementarea condițiilor de muncă, în primă fază, iar în cea de-a doua, prin intermediul dreptului umanitar. Dreptul internațional umanitar reprezintă ansamblul de norme de drept internațional de sorginte cutumiară sau convențională, destinate a reglementa în mod special problemele survenite în situații de conflict armat internațional sau neinternațional. Diferența dintre dreptul internațional umanitar și drepturile omului rezultă din faptul că‚ drepturile omului reprezintă principii generale, în timp ce dreptul umanitar intră in aplicare în momentul ostilităților, moment din care “drepturile omului sunt împiedicate sau restrânse” , ambele ramuri avand drept menire de a proteja persoana umană și demnitatea sa.