Procesul bugetar local și implicațiile sale

I. Introducere

Cuvântul „buget”, cât și procedeul financiar al bugetului statului își au originea în Anglia secolului al XIII-lea, de unde au fost preluate de către francezi la începutul secolului al XIX-lea. Concepția în materie bugetară își are izvorul formal în Constituția României și într-o serie de legi-cadru privind finațele publice: Legea 10/1991, abrogată și înlocuită de Legea nr. 72/1996, care, la rândul ei, a fost abrogată și înlocuită, începând cu ianuarie 2003, de Legea nr. 500/2002. Renunțându-se la formula de buget unic național, instrument al centralismului economic, s-a introdus o noțiune nouă - aceea de buget public național, cuprinzând trei bugete distincte, aprobate și executate în condiții de deplină autonomie: bugetul de stat, bugetele locale și bugetele asigurărilor sociale de stat.

II. Considerații generale privind răspunderea juridică

Societatea în ansamblul ei, ca și fiecare individ ce intră în compunerea ei, în parte, simte nevoia de ordine și siguranță. Această nevoie este satisfăcută prin respectarea normelor morale, religioase, politice, juridice, pe baza cărora se realizează conviețuirea socială. Orice abatere de la aceste norme atrage după sine o răspundere corespunzătoare. Conceptul de răspundere sau de responsabilitate desemnează reacția de reprimare, venită din partea societății, față de o anumită acțiune umană, imputabilă, în principal, individului.

Sensul frecvent al noțiunii de răspundere, indiferent de forma sub care se manifestă, este acela de obligație de a suporta consecințele nerespectării acestor reguli de conduită, obligație ce incumbă autorului faptei contrare acestor reguli și care poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea fapte.

Natura regulii încălcate determină natura formei de răspundere. Împreună toate formele de răspundere alcătuiesc răspunderea socială. Specificul răspunderii juridice constă, în primul rând, în faptul că ea se referă la obligația de a da socoteală pentru încălcarea normei de drept. Răspunderea juridică se naște ca urmare a producerii unor fapte ilicite, adică a unei comportări neîngăduite de lege. Dacă răspunderea morală, de exemplu, intervine atunci când nu s-a făcut un bine, răspunderea juridică intervine când s-a făcut ceva rău și fapta dăunează cuiva.

Faptele ilicite sunt grave, pentru că afectează interese importante, stabilirea răspunderii făcându-se de către organe de stat cu atribuții speciale. În cazul răspunderii morale, de exemplu, stabilirea răspunderii se realizează în forul lăuntric al făptașului sau prin dezaprobarea faptei din partea celor din jurul vinovatului.

Răspunderea juridică, ca formă a răspunderii sociale, constă în raporturile juridice care iau naștere ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite, și care cuprinde, pe de o parte, dreptul persoanei vătămate și al societății în general de a obține repararea prejudiciului cauzat și restabilirea ordinii de drept, iar, pe de altă parte, obligația celui vinovat de a acoperi paguba și de a se supune sancțiunilor legale atrase de conduita sa contrară legii și celorlalte reguli de conviețuire socială.

Răspunderea juridică presupune, ca regulă, sancțiuni mai severe decât alte forme de răspundere socială; ea implică, uneori, privarea temporară de libertate. Sancțiunea juridică este mai promptă și mai eficace, realizarea ei fiind inevitabilă și obligatorie.

Putem concluziona că răspunderea juridică este acea formă a răspunderii sociale stabilită de stat în urma încalcării normelor de drept printr-un fapt ilicit și care determină suportarea consecințelor corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forței de constrângere a statului în scopul restabilirii ordinii de drept astfel lezate.

III. Funcțiile răspunderii juridice

Executarea constrângerii de stat are la noi un caracter derivat, deoarece respectarea ordinii de drept este asigurată prin metoda convingerii. Sancțiunile juridice aplicabile în cazul nerespectării normelor de drept îndeplinesc două funcții:

- educativ-preventivă,

- coercitivă.

Funcția educativă se realizează prin influența pe care dreptul o exercită asupra conștiinței oamenilor, ca instrument de ordonare a desfășurării raporturilor sociale.

Exercitarea constrângerii nu este un scop în sine, deoarece aplicarea sancțiunilor juridice are ca finalitate nu numai constrângerea celui vinovat de încalcarea ordinii de drept să se conformeze normelor juridice, ci urmărește, înainte de toate, o finalitate educativă, și anume cultivarea sentimentului de respect al disciplinei si ordinii sociale, realizându-se astfel, prin combinarea celor două funcții, o eficiență deosebită în ceea ce privește înțelegerea și aplicarea dreptului.