Montesquieu - Separația puterilor în stat și spiritul legilor

Problema puterilor în stat a existat încă din lumea antică deşi ea nu putea fi pusă încă în legătura cu principiul separării puterilor. Spre exemplu Aristotel în Politica constată existenţa în stat a unor organe diferite cu atribuţii precis determinate precum Adunarea generală, Corpul magistraţilor şi Corpul judecătoresc. Potrivit acestuia în orice stat sunt trei părţi. Aceste trei părţi odată bine organizate, statul întreg este bine organizat. Ideea a fost prezentă şi în timpul evului mediu, în tezele şcolii dreptului natural, în lucrările lui Grotius, Wolf, Pufendorf, care de asemenea au constatat diferitele atribuţii ale statului, însă, fără a întrezării conceptul de separaţie.

Separarea puterilor - principiul major al democraţiei moderne, conform căruia puterea este distribuită între cele trei ramuri ale guvernării - puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească. Fiecare putere este localizată într-o instituţie separată, iar cei ce o aplică sânt selectaţi prin diferite proceduri, au diferite termene şi sânt independenţi unii faţă de alţii. Separarea nu înseamnă însă izolare. Fiecare ramură a puterii participă la funcţionarea celeilalte printr-un sistem de control şi echilibrare reciprocă a puterilor în stat.

Teoria separaţiei puterilor a apărut în secolul Luminilor. Ea a fost o reacţie împotriva monarhiei absolute, considerate de drept divin. Monarhia absolută este formă de guvernământ în care regele concentrează în mâinele sale puterea supremă, considerându-se personificarea statului de unde şi celebra formulă a regelui Ludovic al XIV-lea: „statul sânt eu”(„L’etat c’est moi”).

Se consideră că teoria dată a apărut încă în timpurile antice. Aristotel, în lucrarea sa „Politica”, vorbeşte că în orice orânduire statală exista trei părţi. Cum stau lucrurile în fiecare dintre aceste părţi, aşa stau lucrurile şi în întreaga orânduire statală.

Separarea puterilor în stat, numită adesea doar "separarea (sau și separația) puterilor", este un termen politic creat și folosit pentru prima dată de gânditorul politic francez al epocii Iluminismului Charles de Secondat, Baron de Montesquieu, constituind un model de guvernarea tuturor statelor democratice de astăzi.

Conform acestui model, puterea statului trebuie divizată în diferite compartimente cu puteri și responsabilități separate și independente. Cea mai normală separare a acestor puteri este cea tripartită, care se întâlnește la majoritatea națiunilor moderne, unde este vorba de puterea legislativă, judiciară și executivă, cu mențiunea că aceste funcții nu au voie să se afle în aceeași mână. Acest principiu a fost enunțat încă de către John Locke ("Two treatises on government", 1690) și mai ales de către C. de Montesquieu ("Del'esprit des lois", 1748) în lupta împotriva statului absolutist, principiul acesta devenind baza statului constituțional modern. Prin separata transmitere a funcțiilor către parlament, guvern, administrație, precum și către judecători independenți, puterea statală este ținută în echilibru prin intermediul unor controale reciproce (echilibrul puterilor), apărând astfel pe cetățeni de eventualele acțiuni despotice ale statului.

Montesquieu a început prin a scrie: ,, În fiecare stat există trei feluri de puteri : puterea legislativă, puterea executivă privitoare la chestiunile la cele care ţin de dreptul civil. În virtutea celei dintâi, principele sau autoritatea face legi pentru un timp oarecare sau pentru totdeauna şi îndreaptă sau abrogă pe cele existente. În virtutea celei de-a doua , declară război sau încheie pace, trimite sau primeşte solii, ia măsuri de securitate, preîntâmpină năvălirile. În virtutea celei de-a treia, pedepseşte infracţiunile sau judecă litigiile dintre particulari. Pe acestea din urmă o vom numi putere judecătorească, iar pe cealaltă, pur şi simplu, putere executivă a statului”.

În doctrina Revolutiei franceze 'puterile' erau considerate fracțiuni, porțiuni, ale exerciţiului suveranității naționale. În concret, atunci când națiunea își instituie reprezentanții, ea deleagă unora exerciţiul puterii sale legislative, altora exerciţiul puterii sale executive, iar judecătorilor exercițiul puterii sale jurisdicționale. Observăm ca în locul noţiunii de funcţie s-a preferat noţiunea de putere, în sensul de exerciţiu delegat al unei părţi a suveranităţii. În această accepţiune accentul cade pe noţiunea de 'putere', în sensul de capacitate de a impune, activitatea specializată care o utilizează fiind considerata neesențială. Accepţiunea dată noţiunii de putere în stat atunci când vorbim de separarea puterii, este importantă deoarece are următoarele consecinţe practice:

I. Dacă separaţia puterii este o delegare de putere, atribuirea exercitiului unei porţiuni din suveranitatea naţionala globală, atunci fiecare organ de stat trebuie să exercite singur, în totalitate, funcţia sa, fiind exclusă colaborarea, întrucât, dacă cei ce exercită puterile delegate conlucrează, se ajunge la concentrarea puterii, la reconstituirea exerciţiului suveranităţii unice, în favoarea lor.

II. Dacă separaţia puterii este înţeleasă ca o repartizare a funcţiilor statului, o încredinţare a unor misiuni strict determinate şi a mijloacelor necesare pentru îndeplinirea lor, atunci colaborarea între organele care le exercita este posibilă, întrucât independenţa lor este asigurată de însăşi natura de activităţi specializate distincte, care se opune tendinţelor de imixtiune, astfel încât, nu va avea ca efect concentrarea puterii. În această accepţiune, accentul cade pe activitatea specializată, puterea fiind doar mijlocul necesar pentru desfasurarea acesteia. Conlucrarea, în această situaţie, ar realiza doar o coordonare a guvernării menită să elimine incoerenţele, o adaptare la caracterul global al realităţii. Astăzi, cei mai mulţi constituţionalişti împărtăşesc a doua concepţie considerând că este vorba, de fapt, nu de o delimitare strictă şi riguroasă, ci de un principiu de echilibru şi colaborare, indispensabil în epoca modernă pentru a se asigura funcţionalitatea şi eficienţa deplina a tuturor organelor statului.

Montesquieu a justificat separaţia puterilor în stat prin nevoia dea a proteja libertăţile individului. El a scris, în această privinţă: ,, Libertatea politică pentru un cetăţean este acea libertate sufletească izvorâtă din convingerea fiecăruia că se află în siguranţă; şi pentru ca să existe cetăţean. Atunci când în mâinile aceleiaşi persoane sau aceluiaşi corp de dregători se află întrunite puterea legiuitoare şi puterea executivă, nu există libertate deoarece se poate naşte teama ca acelaşi monah sau acelaşi senat să întocmească legi tiranice pe care să le aplice în mod tiranic. Nu există, de asemenea, libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi şi legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forţa unui opresor. Totul ar fi pierdut dacă acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi, fie ai nobililor, fie ai poporului, ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la îndeplinire hotărârile obşteşti şi pe cea de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre particulari”.