Inovația socială în serviciile de sănătate

Inovatia sociala se contureaza ca un domeniu nou de analiza atat in contextul dezvoltarii abordarilor ce considera posibila si eficienta dezvoltarea sociala proiectata, dar si in contextul altor abordari care valorizeaza cunoasterea dispersata, descentralizarea si capacitatea comunitatilor,a grupurilor sociale de a se autoorganiza si de a formula raspunsuri specifice, noi la problemele cu care se confrunta.

Inovatia apare ca raspuns la o problema sociala noua, la solutionarea nesatisfacatoare a unei probleme sociale sau este un demers de imbunatatire a solutiilor existente. Pana in prezent, inovatia sociala este o arie slab studiata in spatiul universitar si academic. In Romania mai slab studiata decat in centrele universitare din afara tarii si deloc reprezentata la nivelul institutiilor formale.

Inovatia a fost implicata masiv, in deceniile postbelice, in statele dezvoltate, atat in ce priveste cercetarea medicala si descoperirea de noi tehnologii si medicamente in domeniul sanitar, cat si in cresterea calitatii serviciilor medicale, prin inovarea managementului serviciilor si filosofiei de politica publica sanitara. Omenirea a facut remarcabile progrese in secolul al XX-lea, foarte evidente pentru tarile dezvoltate, in privinta dezvoltarii economice si a dezvoltarii tehnologiei (inclusiv medicale), a descoperirii fara precedent de noi medicamente, a eradicarii unor boli, inainte, mortale, a informarii populatiei cu privire la preventie/tratament, fapt ce a dus, pe parcursul deceniilor postbelice, la o crestere spectaculoasa a sperantei de viata si a calitatii vietii in tarile dezvoltate, cat si la cresterea accesului la servicii medicale, a echitatii sociale. Implicarea statului, masiv, ca principal furnizor de servicii de sanatate in tarile europene a insemnat adoptarea unei noi filosofii asupra bunastarii sociale si a starii de sanatate a cetateanului. Accesul la serviciile de educatie si de sanatate a inceput sa fie considerat un drept fundamental al individului. Accesul la serviciile de sanatate este statuat, in prezent, la nivel legislativ si garantat in Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, articolul 33: ,,oricine are dreptul la accesul la serviciile medicale preventive si dreptul de a beneficia de tratament medical".

Conceptul de ,,sanatate publica" a evoluat, in timp, de la o preocupare, initiala, de control strict al bolilor la o abordare mai larga, care include si preventia si luarea in considerare a stilului de viata, avand la baza o noua viziune asupra starii de sanatate a populatiei. Organizatia Mondiala a Sanatatii a definit sanatatea, in urma cu 50 de ani, ca pe o situatie de bunastare completa: fizica, psihica si sociala si nu doar ca absenta bolii sau a handicapului. Aceasta definire a fost un prim pas in schimbarea viziunii asupra sanatatii populatiei. Prin urmare, sanatatea unui om nu ar trebui sa se rezume doar la o lipsa a bolii, ci la o stare de prosperitate atat fizica, cat si mentala si sociala. Dezavantajul unei asemenea definitii este, in primul rand, ca se sterge limita clara dintre politicile adresate sanatatii si politicile sociale ale statului bunastarii. Pe de alta parte, definitia pune si probleme din punctul de vedere al aplicarii practice. Aspectele negative ale sanatatii, chiar si in tarile bogate, raman obiectul principal al interventiei serviciilor de sanatate.

In 1974, Lalonde a aratat ca o serie intreaga de factori influenteaza starea de sanatate a populatiei, iar nu numai serviciile de sanatate sunt responsabile de aceasta. Astfel, dezvoltarea economica a societatii, (standardul de viata al individului) are cea mai mare influenta, de peste 50%, asupra sanatatii acestuia; urmeaza materialul genetic mostenit, stilul de viata adoptat si factorii de mediu (obiceiuri de alimentatie, exercitiu fizic, stres, conditii de munca, comportament de prevenire si tratare a problemelor de sanatate, consumul de tutun, alcool, droguri etc.), nivelul de educatie al individului si, in cele din urma, serviciile medicale intervin doar cu o pondere de 15-20%. Aceasta viziune asupra sanatatii a fost adoptata de tarile europene si a stat la baza politicilor ulterioare, astfel incat poate fi considerata o inovare sociala. O analiza pertinenta, facuta de factorii de decizie, a dimensiunilor sociale care coreleaza in modelul Lalonde ce este necesara acestora pentru a face previziuni pe termen lung de politica sociala si pentru a sti in ce punct trebuie actionat pentru a se obtine rezultatele dorite in domeniul sanitar.

Natiunile Unite au stabilit pentru perioada 1990-2015 un plan de actiune pe plan mondial, pentru a imbunatati indicatorii globali implicati in dezvoltarea sociala. Printre obiective enumeram: reducerea mortalitatii infantile la nivel global (tinta este reducerea cu doua treimi intre 1990 si 2015 a numarului de decese sub 5 ani); imbunatatirea sanatatii mamelor (reducerea cu trei patrimi intre 1990 si 2015 a ratei mortalitatii materne); combaterea HIV, a malariei si a altor boli, precum tuberculoza, spre exemplu.

Principalele cauze ale problemelor legate de starea de sanatate rezida si in problemele sistemelor sanitare. Se mentioneaza: resursele limitate investite de unele guverne in asistenta medicala si insuficienta resurselor pentru asistenta primara; inechitatea in oferta de servicii medicale (insuficienta resurselor dedicate mamelor si copiilor in mediul rural); ineficienta de organizare si financiara in domeniul sanitar (programele specifice pentru diverse boli nu sunt integrate in sistemul general, intr-un mod eficient). Inovatia sociala in cadrul sistemelor de sanatate s-a concretizat in inovarea managementului serviciilor, in curgerea fluxului de resurse in sistem, in modul de plata al serviciilor, in relationarea beneficiar - furnizor de servicii - manager al resurselor in sistem. Dezvoltarea sistemelor sanitare a evidentiat doua tipuri mari de sisteme de sanatate europene, care au fot puse in practica, in ultimele decenii in Uniunea Europeana si s-au dovedit viabile: sistemul